Personalitate complexă şi ieşită din comun, Ştefan cel Mare a ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, deoarece mitul său s-a arătat extrem de proteiform, alimentând atât discursul pro-occidental românesc, cât şi pe cel al „moldoveniştilor" pro-ruşi.

Sfântul Ştefan cel Mare are o istorie specială în Republica Moldova. Un teritoriu disputat, un adevărat ţinut de frontieră („borderland"), care a catalizat nu doar succesiunea caleidoscopică a regimurilor politice, dar a lăsat şi o amprentă adâncă asupra mentalităţii populaţiei.

După declararea independenţei, în Republica Moldova s-au cristalizat două proiecte identitare aflate în competiţie: unul „românesc", bazat pe conştiinţa unităţii lingvistice, culturale şi spirituale a popoarelor de pe ambele maluri ale Prutului, şi unul „moldovenesc", de sorginte stalinistă, care tinde să supraliciteze identitatea regională, transformând-o într-una etno-naţională, distinctă şi antagonistă în raport cu cea românească.

Ideea acestora din urmă, parafrazându-l pe d'Azeglio, ar fi: „Am creat Moldova, acum haideţi să-i creăm pe moldoveni". Ambele proiecte au utilizat la maximum acest simbol, încât se poate vorbi de un „ştefanocentrism" în discursul politic şi istoric din Republica Moldova.

Virgil Pâslariuc este istoric şi conferenţiar universitar dr. la Catedra de Istorie a Românilor, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova.

Citeşte continuarea pe site-ul Historia.