Din nu se ştie ce motive, băncile străine din România se dau "româneşti". Le ţine isonul în această privinţă apărătorul, avocatul şi promotorul lor de aici – Banca Naţională a României, ai cărei reprezentanţi sar ca arşi dacă cineva vorbeşte despre bănci străine în România. De parcă ar fi vreo ruşine să fie străine! Sau de parcă n-ar fi în regula jocului în Uniunea Europeană!
Dar dacă întrebi aceste bănci străine de ce practică dobânzi la credite de câteva ori mai mari în România decât în ţările lor de origine, îţi răspund cu seninătate că o fac pentru că trebuie să aplice riscul de ţară. Ţara se numeşte România. Dar atunci cum dracu’ mai sunt "româneşti"?
De fapt şi de fapt, numai cei care se simt cu musca pe căciulă încearcă să apară altfel decât sunt. Povestea asta străin/autohton nu există de azi-de ieri. Şi în istoria ei deja de secole, diferenţierea străin/autohton a creat nu doar false resentimente, ci şi probleme reale. Globalizarea din ultimele decenii, atât de mult cântată de globalizatori, a mai ascuns sub preş, la presiunea acestora, respectivele probleme. Dar criza din ultimii ani le-a scos rapid de sub preş şi le-a pus direct pe masă.
Nu poate fi trecut cu vederea faptul că, în ciuda întrepătrunderilor masive între economiile occidentale, toate – dar absolut toate – măsurile luate de autorităţile ţărilor din Vest pentru salvarea a ceea ce se mai putea salva au vizat numai şi numai structurile financiare proprii, în frunte cu băncile proprii. Americanii şi-au salvat băncile americane, nemţii pe cele nemţeşti, francezii pe cele franceze etc. etc. Până şi ţările mici (precum Olanda sau Austria) au făcut la fel: au salvat băncile proprii, şi nu pe cele ale altora care se găseau în număr mare şi cu ponderi semnificative pe teritoriul lor.
Din punctul de vedere al globalizării, a fost o blasfemie! Dar pentru ce
