Când stai numai la tine în ţară, zi­ca­lele de genul "Româncele sunt fru­moase", "Englezii mănâncă prost" sau "Nemţii sunt distanţi" îţi par prejudecăţi şi palavre na­ţi­o­na­liste. După ce cunoşti mai mul­te ţări, înţelegi că tot folclorul acesta are o bază, că om fi noi ultimii din Europa în multe privinţe, însă ro­mân­cele sunt frumoase.

Nu există etnii urâte, cum nu există nici ţări urâte. Totuşi, la câ­te­va popoare, bărbaţii şi femeile au o definiţie a trupului atât de pro­vo­cator armonioasă, încât e o chestiune de bun-simţ să le elogi­ezi înfăţişarea. În Tunisia, bu­nă­oa­ră, bărbaţii zvelţi, respirând vi­ta­li­tate şi având feţele sigur desenate, fac majoritatea. Thailande­ze­le, chiar şi la bătrâneţe, sunt mar­cat feminine, cu o tipologie de ne­confundat, dar de neconfundat în registrul delicateţei şi al graţiei. Ceea ce, de pildă, nu se poate spu­ne despre canadience, ţara în care obe­zitatea e o mare grijă de stat. Mă întrebam la Florenţa unde se ascund frumoasele care fac faima filmelor italiene, iar răspunsul pe care mi l-a dat un localnic m-a lă­murit: frumuseţile Italiei nu se plim­bă toată ziua pe străzi şi nu cir­culă cu autobuzul. În România noastră, până apucă să se împli­neas­că, să fie copleşite de necazuri şi să uite că-s femei, frumoasele sunt la tot pasul, mândre de con­di­ţia lor, de impresia pe care o produc la bărbaţi. Frumoasele pot fi ad­mi­rate pe stradă. E greu de po­ves­tit chipul tipic al româncei — ca la englezoaice sau nemţoaice, unde există tipare genetice re­cog­nos­ci­bile. Atuul frumuseţii, ca fe­nomen, la românca tânără e varie­ta­tea fizionomică. Româncele nu-s frumoase într-un singur fel. Sunt frumoase în toate felurile. Forfoteala raselor în spaţiul balcanic a selectat mai ales excelenţele.

În Franţa, unde autohtonii nu s-au încrucişat la întâmplare cu imi­granţii, femeile se resimt de de­vi­taliz