Când un om se aruncă în gol de la tribuna Parlamentului în mijlocul unei moţiuni de cenzură, te-ai aştepta ca Guvernul să pice o dată cu el. Bănuiesc că asta spera şi Adrian Sobaru: să pulverizeze, prin sacrificiul său, majoritatea de strânsură pe care se sprijină actuala putere. Arătându-le aleşilor care îşi negociază votul ca la talcioc că au mâinile pline de sânge. Că nu tranzacţionează abstracţiuni, ci vieţi omeneşti.
Adrian Sobaru şi-a imaginat, probabil, că prin gestul său va micşora prăpastia dintre conducători şi electorat. O prăpastie atât de mare, încât, de la vârful politicii, disperarea celor mulţi nu se mai aude. Se poate doar ghici, vag, în spatele unor statistici. Sobaru i-a obligat pe parlamentari să privească disperarea de aproape: nu cifre aseptice într-un tabel, ci carne zdrobită şi oase sfărâmate. O imagine mai puternică decât orice troc politic. Imposibil de uitat, imposibil de ignorat pentru oricine mai are o fărâmă de umanitate…
Iată însă că în Parlamentul României arivismul eclipsează umanitatea. Maşina de vot portocalie nu s-a poticnit nici măcar în mijlocul acestui coşmar. Majoritatea şi-a continuat nestingherită programul impus. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Poate că opoziţia a greşit părăsind sala. Nu fiindcă ar fi putut forţa demisia Cabinetului Boc – dacă nici sângele nu i-a trezit pe parlamentarii puterii, nici un apel politic nu o putea face. Moţiunea de cenzură ar fi căzut oricum. Dar sacrificiul lui Adrian Sobaru merita măcar efortul unei lupte, chiar dacă sortită din start eşecului. Mi se pare tragic şi absurd că gestul lui a înlesnit, de fapt, reconfirmarea rapidă a Guvernului. La fel de absurd ca epocala intervenţie a Elenei Udrea: "E un moment tragic, dar chiar nu e cazul să-l politizăm". Ca şi când în Parlamentul României avusese loc un accident de muncă, nu un
