Adrian Sobaru e un român. Cetăţean al unei ţări care visează la spaţiul Schengen şi la alte lucruri sofisticate. Cu două zile înainte de Crăciun, Adi a sărit cu braţele deschise de la o lojă a Parlamentului. Şi-a zdrobit faţa, iar acum chipul său e aidoma sufletului terminat de nesimţirea ţării în care s-a născut. Şi care, în vreme de restrişte, ia tot de la cei care n-au, bagă mâna în buzunarele părinţilor care ţin în braţe copii cu dizabilităţi.
Gestul lui Adrian Sobaru developează toată mizeria pe care părintele unui copil cu handicap trebuie să o înghită în ţara în care el şi familia sa plătesc asigurări de sănătate. Refuzuri, umilinţe, pasări ale problemei, amânări când timpul e mai preţios ca toţi banii din lume. Şi peste toate acestea, vin cei care încearcă să murdărească saltul în gol al unui tată cu recomandări la psihologi şi aluzii la buzunarele mai mult sau mai puţin goale ale familiei.
Adrian Sobaru a strâns cureaua, a adunat bob cu bob, a strâns din dinţi şi a făcut tot ce o familie normală din România poate face pentru a-şi salva copilul autist. Dar nu, statul are grijă să te îngroape atunci când abia mai poţi să respiri. Îţi ia puţinul ce ţi l-a dat în silă şi se laudă cu multul pe care nu ţi l-a dat.
Lui Adi, statul i-a luat o parte din indemnizaţia pentru îngrijirea copilului. Puţin peste 100 de lei. Nu e mult, dar pentru o familie împovărată, cu ambii soţi bugetari şi cu doi copii, dintre care unul cu nevoi speciale, orice bob contează, mai ales în epoca tăierilor şi a reducerilor de salarii.
Mai mult, lui Adi i s-a luat încrederea că va răzbi până la urmă, că băiatul său va avea o şansă în ţara asta, chiar dacă nu s-a născut fiu de consilier ministerial sau de om politic care rezolvă probleme din spitale cu un simplu telefon.
Spre deosebire de soţia sa, el n-a mai putut spune tot
