- coregrafii kabbalistice ale răului -

Spre deosebire de Iov, care îşi păstrează spaţiul sufletului invulnerabil faţă de prezenţa răului, pe parcursul încercărilor la care este supus printr-un imperativ al voinţei divine, Faust interiorizează în mod premeditat răul în lăcaşul propriului suflet, experimentează tragedia confruntării dintre ontologia adamică şi prezenţa răului şi este salvat in extremis de intervenţia voinţei divine, imediat după trecerea pragului morţii, atunci cînd traiectoria sa celestă sau infernală este revendicată de oştiri angelice şi oştiri demonice. Prin eroismul credinţei, sufletul lui Iov refuză orice aderenţă la rău, în timp ce ispita conturată prin deşertăciunea cunoaşterii îl determină pe Faust să transgreseze limita nevăzută a adeziunii sufletului la realitatea incertă promisă de puterile răului. Impurificarea sufletului sau dezechilibrul spiritului în urma invaziei unor ipostaze ale ontologiei negative reprezintă un numitor comun al istoriei biblice şi istoriei psihanalizei.

După cum a observat Gershom Scholem, dybbuk (substantiv care derivă din verbul davok „a se lipi“, „a adera“) este un duh rău sau un suflet damnat care intră într-o fiinţă omenească, îi impregnează (ibbur) sufletul, manifestă o personalitate străină prin puterea de a vorbi şi a acţiona în calitate de ipostază ontologică negativă, care se substituie identităţii psihologice a persoanei posedate. Deşi este atestat în mediul popular palestinian încă din perioada celui de al Doilea Templu (515 î.e.n. – 70 e.n.), acest termen nu este menţionat în Talmud sau în Kabbalah din Provenţa-Gerona (secolele XII-XIII), unde se utilizează „ibbur rău“ şi ru’ah tezazit, care sînt totodată echivalente ebraice pentru expresia „duh necurat“, întîlnită în Noul Testament (Matei, 8, 16; 10, 1; 12, 43; Marcu, 1, 23-27; 3, 11; 3, 30; 5, 2-13; 6, 7; 7, 25; 9, 18-28; Luca, 4, 33-3