Tentativa de sinucidere a electricianului de la TVR acreditat la Parlament a declanşat o dezbatere naţională. Cele mai multe voci sunt isterice, iraţionale.
Am întâlnit însă şi abordări echilibrate, precum cea a lui Andrei Pleşu, care constata în „Adevărul" de ieri: „Nici problema personală a omului, nici problema ţării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructive".
Luciditatea şi-a făcut loc şi pe forumul ziarului, de unde reproduc un mesaj: „Există o groază de oameni într-adevăr disperaţi în ţara asta, concediaţi de la firme private, care merg înainte, încearcă din toate puterile să se descurce, nu vin se să arunce în cap de la balconul Parlamentului!" (semnat cu numele „Mamaia").
Un alt cititor, „Joan", este mult mai dur: „Personal, nu am înţeles niciun moment scopul acestor numeroase discuţii privitoare la un părinte inconştient. Dacă nu avea responsabilitatea unui copil, putea să se arunce în cap şi de pe Intercontinental în cazul în care considera că e un mod oportun de a protesta".
Eu, unul, n-aş fi atât de categoric în a-l judeca pe sinucigaşul de la TVR. Cine ştie ce nefericiri îl bântuiau şi ce demoni îi dădeau târcoale?! Dacă omul suferă de o afecţiune psihică, nu trebuie învinovăţit, ci înţeles şi ajutat. Dacă însă e perfect sănătos, atunci are într-adevăr o problemă în raport cu propria-i familie, căreia îi este mai de folos viu decât mort sau nenorocit pe viaţă. De la un punct încolo, gestul sinuciderii poate fi considerat şi un act de laşitate. Un orfan este sigur mai nefericit decât un copil cu tatăl şomer.
Spun asta întrucât am fost întotdeauna împotriva sinuciderii. În termenii credinţei, nu poate lua omul ceea ce i-a dat Dumnezeu: viaţa. În termeni pragmatici, există multe alte soluţii înainte de a te gândi la sacrificiul suprem. Guvernele se tot schimbă, dar viaţa nu ţi-o dă nimeni înapoi. Dacă toat
