Am 28 de ani, un job încă stabil, avutul mi se numară în haine, două telefoane şi ceva mărunţiş în portofel – pe care mă încăpăţânez să-l mărunţesc pe te miri ce nimicuri – şi vise. Oho, ce vise-mi poartă gândul…
Respir, consum, produc, de multe ori încurc… Exist. Şi odată cu mine exişti şi tu, şi ea, şi cei de lângă tine, şi el, şi el, şi cea din spate. Uniţi întru neştire, trăim cu toţii visul. Visul românesc.
Ah, nimic nu se compară cu Visul… Îl simt în aerul tăios al dimineţii, pe răceala barei din tramvai de care mă încăpăţânez să mă agăţ în fiecare zi, îl văd privindu-mă hâd, din spatele aceluiaşi calculator care-mi mâncă vederea, îl simt în mâini, picioare, deseori îl inghit în sec, mi-l simt cu nod în gât… Câteodată răzbat şi-l dau deoparte. Dar, când se-ntoarce, mai tăios mi se înfige-n vene. Şi tac, îndur şi, zi după zi, îl vad crescând cu ochii. Şi creşte, creşte, creşte…
Visul “adevărat”, îmi zic, didactic, devine o obsesie. Obsesia este o pasiune negativă, zicea, odată, un nene. Franţuz, îmi pare. Şi ce-am fi fără de obsesii? Nimic, căci, nu de puţine ori, obsesiile ne ţin în viaţă. Familia, serviciul, poate vreo carte rămasă de citit, toate pălesc în fata Visului…
Eh, dar ce ştiu eu? Deja cuvintele îmi dau din coadă… Trezeşte-te, îmi zic. Mă frec la ochi, mă uit în stanga, în dreapta, apoi în stanga iar, scot carneţelul tocit şi ros de vreme, creionul şi… notez: rata la bancă, telefon, abonament, mâncare, înşir zile de naştere, lumina, cablu, internet, braţara de la Ana, parfumul… Ce mai era?
Ei bine, da, trăiesc cu toată fiinţa mea un dor nebun de visul românesc: să scap de datorii. Trăiesc întru prezent şi fără viitor. Încerc să-mi trec trecutul. Zi dupa zi, bifez, pe lista negră, greşeli după greşeli. Şi, una dupa alta, se succed cu o repeziciune a naibii de invidiat. M-am îngrăşat, mănânc neregulat şi, când apuc, o fac
