De mai bine de cinci ani nu am mai stat acasă de Crăciun, cu toate că de fiecare dată îmi aduc aminte ce ne spunea prof. Nicolae Bot despre mirarea unor săteni, cînd, de un Crăciun, se afla pe teren: „Dar nu aveţi familie?“. Explici oamenilor că, fiind interesat de obiceiurile de iarnă, trebuie să te duci chiar atunci pentru a vedea cum trăieşte o comunitate sărbătoarea. Sătenii se uită miraţi la început, după care îţi acceptă curiozităţile, iar uneori te integrează în ceata de colindători. Oricum, nimic nu se compară cu sărbătorirea Naşterii Domnului la sat, unde participă din plin toată comunitatea, ca o mare familie; de aceea aleg să prezint situaţia din trei sate din Transilvania.

DE ACELASI AUTOR Poveşti personale din copilărie Ţoluri şi plasmă Muzee locale din Maramureş "Casa îmbrăcată ţărăneşte de la oraş În 2007, am petrecut Crăciunul în zona Făgăraşului, unde cetele de feciori colindă însoţite de Turcă. Într-unul din sate, era o ceată mare; erau vreo 15 feciori, conduşi de un vătaf. Se aşezau pe două rînduri în curte şi începeau să colinde: o colindă la intrare, jocul Turcii, o altă colindă şi mai apoi un cîntec de joc, să fie jucate toate fetele şi femeile din gospodărie, ca să aibă noroc. În funcţie de membrii familiei, erau colinde diferite: dacă în casă era o fată, era cîntată o anumită colindă, dacă era fecior – o alta. La final, feciorii erau omeniţi cu mîncare şi băutură, li se dădeau bani, ţuică şi vin, carne şi pîine. Cu banii adunaţi, se plăteau la final muzicanţii. Uratul ţinea trei zile: după ce terminau de colindat satul, a doua şi a treia zi a sărbătorii, ceata de feciori colinda prin alte sate, la cei care au plecat din comunitate, dar care menţineau şi în acest fel legătura cu satul natal. În fiecare seară urma, la Căminul Cultural, o petrecere la care era invitat tot satul şi unde se consumau bucatele adunate în timpul colindatu