Despre ultimul deceniu politic românesc nu poți fi decît dilematic. Nu în sensul de a refuza valoarea de certitudine a unor fapte și date, ci în sensul datoriei igienice de a gîndi cît mai nuanțat ce s-a întîmplat în ultimii zece ani.
Cromatic, România politică a ultimilor zece ani nu este gri. Reformulat: e departe de a fi gri, va mai trece multă vreme pînă cînd ar putea să se apropie de o asemenea vecinătate cromatică. Dimpotrivă, această Românie a fost şi continuă să fie mult prea colorată – mai mult, multitudinea de culori e dublată de nuanţe stridente, ţipătoare. Politic vorbind, România e ţara în care funcţionează o redutabilă şi originală politică de îndiguire: o veste bună e imediat îndiguită de trei veşti rele! Îndiguită, deşi, dacă evităm o anume diplomaţie, adesea e mai potrivit să spunem că este sufocată! Cum ar arăta un bilanţ sumar al ultimului deceniu? Deal-vale, deal-vale ar fi, de multe ori, un model prea generos.
Au fost totuşi şi multe momente tonice. Îngăduiţi-mi să punctez cîteva dintre ele, îndiguindu-le, desigur/dilematic/fatal/în spiritul adevărului, cu cîteva elemente de context care explică, pînă la un punct, stridenţa peisajului politic românesc.
DE ACELASI AUTOR Ei bine, nu e chiar aşa! Să de-conspiraţi bine! Piaţa de poveşti politice Îngheţ şi dezgheţ Piedica emoţională Să ne amintim – anul 2000, în 28 decembrie, Guvernul Năstase primeşte vot de învestitură, previzibil de altfel. Marius Tucă & Oreste – pentru cei care nu îşi mai amintesc ce era cu cei doi între 1998-2000, e suficient să le spunem că erau un fel de Badea, Gîdea, Ciutacu şi Ciuvică de astăzi! – se pregăteau să se odihnească după ce luptaseră împotriva „dictaturii“ lui Emil Constantinescu. CTP – un îndîrjit luptător împotriva „disoluţiei autorităţii statului“ – urma să joace în mai multe turnee de tenis pentru old-boys decît în perioada 1996-2000 şi să
