Deoarece anul se apropie de final, mă întreb care au fost, profesional vorbind, cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat pe parcursul lui 2010? Mi-e greu să răspund pentru că mi-e greu să selectez.
Ar trebui probabil să încep cu experienţa de la Mondialele de fotbal din Sud-Africa, de unde am reţinut, dincolo de spectacolul sportiv, vacarmul vuvuzelelor. Trompetele alea îmi mai răsună şi astăzi în urechi, îmi bîntuie somnul. Am descoperit, de fapt, am redescoperit, o ţară între hotarele căreia cetăţeni diferiţi sub toate aspectele, culoare, limbă, religie etc., încearcă să trăiască împreună şi, surprinzător, reuşesc de minune. Printr-un efort comun, ridică o lume ce, împotriva unor opinii neavizate, a luat-o mult înaintea altora.
În treacăt fie spus, m-a impresionat respectul evlavios pe care, fără excepţie, localnicii i-l arată lui Nelson Mandela. M-am străduit să înţeleg motivul în numele căruia albii, doar 11 la sută din populaţie, continuă să-l venereze pe cel supranumit Madiba, Părintele Naţiunii. Cred că am înţeles: pentru că primul preşedinte de culoare din istoria Africii de Sud a ales calea toleranţei între rase, a îngăduinţei, a concordiei. A refuzat să se răzbune pe albii care-l aruncaseră în puşcărie vreme de 27 de ani! Nu le-a confiscat nimic, le-a lăsat proprietăţile şi afacerile, chiar le-a încurajat.
“Toate casele mai răsărite din Africa de Sud, îndeobşte cele din cartierele rezidenţiale, sînt protejate cu reţele de sîrmă electrificată şi cîini dresaţi. Albii se tem cu precădere, ca şi cum ar cunoaşte proverbul românesc: paza bună trece primejdia rea”, din “Viaţa sub cheie”, reportaj din Africa de Sud, iunie 2010
Dacă mă gîndesc bine, cel mai tare m-au marcat în 2010 revederile cu FĂNUŞ NEAGU ŞI CU RADU COSAŞU, care mi-au oferit privilegiul unor lungi convorbiri purtate într-un salon de spital şi, respectiv, într-o c
