Nu demult, într-o discuţie despre frumoasele vremuri de altădată cu un nostalgic declarat – deşi, în teatru, nostalgicii sînt aproape la fel de numeroşi ca şi în afara teatrului, „frumoasele vremuri“ arată, pentru oamenii scenei, cu totul altfel decît pentru ceilalţi –, unul dintre subiectele ivite pe tapet a sunat cam aşa: „Ehei, cum era atunci cînd numele unui actor se confunda cu numele teatrului!... Păi, domnule, nici nu trebuia să te mai uiţi unde se joacă piesa dacă vedeai pe afiş Icsulache Icsulescu: te duceai direct la Naţional, ori la «Bulandra», ori la Mic. Pe cînd acuma... Cine dracu’ mai ştie unde e angajat cutare sau cutare, că doar dai peste el şi aici, şi acolo, şi dincolo?!“. Ce-i drept, cum, la noi, sistemul actorilor aşa-zicînd liberi nu s-a „implementat“ de-a binelea (şi sînt semne că va mai dura ceva pînă să se întîmple asta), oamenii – şi oamenii de teatru, şi ceilalţi – au încă reflexul înduioşător de a asocia prompt numele şi firma, ca şi o reacţie discret contrariată atunci cînd descoperă că asocierea nu (mai) funcţionează. Deşi situaţii cînd un actor (o vedetă, de regulă) migra de la o scenă la alta au existat, destule, şi înainte de 1990, amintirea noastră cea creatoare tinde să le pună pe toate exclusiv în sarcina actualităţii imediate – la cîte belele ni se anunţă zilnic, ce mai contează o sîcîială culturală în plus? De-ale nostalgicilor, deh! Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum deploram de zor împreună cu preopinentul meu, stabilitatea trupei e cea care dă unui teatru caracterul său specific şi special, diferit de al altor instituţii de spectacol; nemaivorbind de combinaţia aceea ideală (şi devenită, acum, tot mai rară) dintre un anume regizor şi o anume trupă... În punctul acesta, nostalgicii teatrali devin direct babe bocitoare.

DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într