La sfîrșit de decembrie, redactorii Dilemei vechi au recapitulat în mod subiectiv întîmplările politice, sociale și mai ales culturale ale anului care se încheie. Un an interesant, chiar dacă nu prosper.
Marius CHIVU
Dacă ar fi să plec pe acea insulă (nu neapărat pustie), din cărţile apărute la noi în 2010, mi-aş băga în rucsac două cărţi de poezie – Mircea Cărtărescu, Nimic, şi Ion Mureşan, cartea Alcool, două romane – Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei (trad. Rareş Moldovan) şi John Updike, Rabbit e bogat (trad. George Volceanov) şi două volume de povestiri – Julio Cortázar, Pagini neaşteptate (trad. de Tudora Şandru Mehedinţi) şi Samuel Beckett, Integrala prozei scurte. În mp3-player aş încărca, dintre muzicienii care au concertat anul tocmai trecut, pe pianiştii Leszek Mo˙zd˙zer, Omer Klein şi Nik Bärtsch, pe Dan Berglund’s Tonbruket, Trygve Seim & Frode Haltli, pe Doug MacLeod, Massive Attack şi pe Laurie Anderson, iar pe laptop (care ar funcţiona cu energie solară, fireşte) mi-aş copia filmele Marţi, după Crăciun (regia Radu Muntean) şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (regia Andrei Ujică), plus spectacolul lui Radu Afrim, Cîtă speranţă. Iar dacă aş avea un dispozitiv de teleportat în timp, m-aş mai duce o dată la festivalurile de blues de la Sighişoara, de poezie de la Bistriţa, de jazz de la Gărîna şi „Literatură şi vin“ de la Timişoara. Aş fi destul de ocupat.
Radu COSAŞU
În acest 2010 – din motive nu atît de obscure pe cît de rotunde – m-am gîndit intens la, iertaţi-mă, fericire, asumîndu-mi ridicolul, dar şi sfidîndu-l. Cum? Cu ajutorul acelui „înger“ numit madam Trahanache, coana Joiţica pentru intimi. În literatura română nu există text în care să vibreze mai grav acest sentiment gioccoso ca monologul din actul IV al Scrisorii, scena 10. În 9 cuvinte şi 4 paranteze regizorale se descrie o emoţiune infinită, fericire
