Mă gândesc de mai mult timp la un reportaj tv, în care o duducă miloasă deplângea situaţia grea a unei familii cu optsprezece copii. Îmi fac griji cu ce am scris la un moment dat despre fata aceea. Am scris că nu statul trebuie să le dea bani de la buget familiilor cu optsprezece copii, ci chiar reporterii miloşi, din salariile lor, astfel ca taţii aceştia din cale afară de productivi să se hrănească bine, să rămână în vână până la 20 de ani şi să mai toarne vreo zece-doisprezece copii.
Ideea de randament m-a condus la o altă interpretare a chestiunii. În fond, părinţii care aduc pe lume mulţime de copii sunt nişte mici întreprinzători. Când ajung la 21 pot înfiinţa, conform legii, un sindicat. Cât de greu e să munceşti la concepţia şi la fabricaţia a optsprezece suflete numai taţii care adorm, de îndată ce îşi dau duhul în pat, ca să pună de unul, o pot spune. Se ştie că doar primul copil iese uşor din prima încercare. Cu următorii e muncă lungă. Odinioară, mamele cu doisprezece prunci primeau titluri republicane de eroine şi sporuri de leafă. Primeau, de asemenea, abonamente gratis pe tramvai – deşi arareori năşteau în tramvaie – şi bilete de tratament în staţiuni, ca nu cumva să se oprească din eroica lor misiune. Nimeni însă nu s-a preocupat şi de eroismul bărbaţilor, care trebuia să-şi aducă aportul – conform unei formule a vremii – noapte de noapte, în timp ce nevestele lor şi-l aduceau plenar doar într-o noapte.
Noi confundăm adesea dragostea cu sexul. Dar confundăm şi dragostea de copii cu dragostea de făcut copii. Familiile cu foarte multe odrasle au toate datele ca să fie considerate unităţi de producţie, iar dragostea de făcut copii, un factor tehnologic de bază.
Am discutat treaba cu mai mulţi amici, care au afaceri şi angajaţi. Unii au găsit că ar fi mai potrivit să numim aceste industrii pue