Mă gândesc de mai mult timp la un reportaj tv, în care o duducă mi­­loasă deplângea situaţia grea a unei familii cu optsprezece copii. Îmi fac griji cu ce am scris la un mo­­ment dat despre fata aceea. Am scris că nu statul trebuie să le dea bani de la buget familiilor cu opt­spre­­zece copii, ci chiar reporterii mi­loşi, din salariile lor, astfel ca ta­ţii aceştia din cale afară de productivi să se hrănească bine, să rămână în vână până la 20 de ani şi să mai toarne vreo zece-doisprezece copii.

Ideea de randament m-a condus la o altă interpretare a ches­ti­unii. În fond, părinţii care aduc pe lume mulţime de copii sunt niş­te mici întreprinzători. Când ajung la 21 pot înfiinţa, conform legii, un sindicat. Cât de greu e să munceşti la concepţia şi la fabri­ca­ţia a opt­spre­zece suflete numai taţii care adorm, de îndată ce îşi dau duhul în pat, ca să pună de unul, o pot spu­ne. Se ştie că doar primul copil ie­se uşor din prima încercare. Cu ur­­mătorii e muncă lungă. Odini­oa­­ră, mamele cu doisprezece prunci primeau titlu­ri republicane de eroine şi sporuri de leafă. Pri­meau, de ase­menea, abonamente gratis pe tramvai – deşi arareori năşteau în tramvaie – şi bilete de tratament în staţiuni, ca nu cumva să se opreas­că din eroica lor misiune. Ni­meni însă nu s-a preocupat şi de eroismul bărbaţilor, care trebu­ia să-şi aducă aportul – conform unei formule a vremii – noapte de noapte, în timp ce ne­ves­tele lor şi-l aduceau plenar doar într-o noapte.

Noi confundăm adesea dra­gos­­tea cu sexul. Dar confundăm şi dra­gostea de copii cu dra­gos­tea de fă­cut copii. Familiile cu foarte multe odras­le au toate datele ca să fie con­si­derate uni­tăţi de producţie, iar dragostea de făcut copii, un factor tehnologic de bază.

Am discutat treaba cu mai mulţi amici, care au afaceri şi angajaţi. Unii au găsit că ar fi mai potri­vit să numim aceste industrii pue