Cîţi dintre noi n-or fi vrut, măcar uneori, să facă lucruri nemaipomenite. Cîţi nu s-or fi visat mari eroi, mari artişti, mari gînditori sau mari conducători, avînd modele din cărţi, din filme sau de la televizor (poate şi de pe YouTube). Cu cît mai multe canale prin care să poţi descoperi lumea în mod indirect, cu atît mai multe iluzii posibile.
Eu, bunăoară, mărturisesc că am invidiat mereu serviciul şi reverul de spadasin al lui Pete Sampras. Visam să pot lovi şi eu aşa. Dar dacă tenis mai jucam, de cîntat, n-am cîntat niciodată. Şi totuşi, de cîte ori nu mi-aş fi dorit să-l pot măcar imita pe Nicolae Herlea, cu inima pe care o punea în voce la canţonetele italieneşti. Dar de tuşeul greu al lui Sviatoslav Richter din Concertul numărul 1 pentru pian al lui Ceaikovski, vă mai amintiţi? Cum o fi să apeşi aşa pe clape? Sau să fii una cu muzica şi cu orchestra pe care o dirijezi, aşa cum ne fascina sir John Barbirolli.
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor De ce n-aş recunoaşte şi că zilele trecute, asistînd la un concert cu o orchestră vieneză, parcă mi-aş fi dorit să cînt „Dunărea albastră“ la toate instrumentele în acelaşi timp. Să fiu omul-orchestră, Dumnezeul valsului. Aş fi vrut chiar ca eu să fi compus piesa cea mai ascultată a tuturor timpurilor, fiindcă are absolut tot ce-i trebuie muzicii, chiar dacă unii o consideră „uşoară“.
Şi dansul? Păi, cine n-ar vrea să fie uşor ca Fred Astaire, să zboare pe scenă ca Nureev, să aibă graţia Maiei Pliseţkaia? Dar de ce nu şi agilitatea plină de forţă a lui Cassius Clay?
Dar să ai puterea (şi nebunia) de a face break maxim într-un joc decisiv la snooker, ca Ronnie O’Sullivan?
Să vezi şahul ca Bobby Fischer şi să alergi ca Usain Bolt.
Să fii Papa Ioan Paul al II-lea.
Să joci scena de pe aeroport, din Casablanca, să fii adi
