A sosit din plin momentul ca discutiile in jurul dictaturilor totalitare ale veacului al XX-lea sa iasa din amatorism, sa intre cu adevarat in zona expertizei.  Este nevoie de racordarea faptelor (pe care, fireste, trebuie sa le cunoastem, sa le examinam, sa le explicam, in primul rand prin accesul neingradit la arhive, deci nu pe baza unui impresionism

steril) la lumea ideilor din care s-au inspirat militantii noilor credinte.  Mai mult, este nevoie de o deconstructie a substratului doctrinar si emotional, a matricii paleo-simbolice (termenul a fost propus de Alvin W. Gouldner) a ideologiilor radicalismului universalist ori particularist.  Aceste tiranii ale certitudinii, cum le-a numit sociologul Daniel Chirot, au marcat schimbari esentiale in regimul subiectivitatii, au tradus institutional si in planul actiunii colective tentativa de a substitui sistemele axiologice traditionale prin noi doctrine menite sa inflameze, sa galvanizeze, sa genereze adeziuni fanatice, idolatrii seculare in numele carora milioane de oameni au fost prigoniti, deportati, inchisi, asasinati.

Totalitarismul nu poate fi inteles fara explorarea religiilor politice pe care s-a intemeiat (a se vedea in acest sens excelenta carte despre poezia unei religii politice datorata profesorului Eugen Negrici, un efort de a demonstra natura eclesiologica si soteriologica a ideologiei comuniste in versiunea sa romaneasca).  Atunci cand unii il numesc pe Adrian Paunescu un simplu ”mascarici de curte”, mi-e teama ca se subestimeaza rolul ritualic al spectacolului totalitar, faptul ca sistemul nu putea functiona in absenta acestor procesiuni cultice care combinau misticismul institutionalizat cu fanatismul si cu partolatria exclusivista.

Colectia “Zeitgeist” pe care o coordonez la Editura Humanitas are tocmai acest scop, de a oferi perspective istorice, analitice si hermeneutice deopotr