Relaţia cetăţeanului cu statul, cea de contribuabil, este în principiu una similară cu cea dintre un plătitor şi un furnizor de servicii. Eu plătesc cât îmi cere, în schimb el furnizându-mi ordine publică, condiţii favorabile desfăşurării activităţii economice, asistenţă medicală, acces la justiţie etc. Când furnizorul de servicii este privat, el face, de regulă dar şi în fapt, tot ce-i stă în putinţă ca eu să pot plăti cât mai uşor. Asiguratorii sunt în stare să vină şi acasă, furnizorii de telefonie mobilă au contracte cu toate băncile mari, astfel încât să nu trebuiască să mă deplasez mai mult de 5 minute (asta dacă nu am chef să plătesc prin internet), şi exemplele pot continua. Că odată ce ţi-au luat bănuţii, unii dintre ei se poartă ca-n codru, e altă istorie.
Cine şi-a plătit măcar odată impozitele a constatat, desigur, că statul parcă nu ar vrea să-ţi ia banii. Te duci într-un birou, capeţi o hârtie pe care scrie suma pe care o ai de plată; cu asta de duci la alt ghişeu, unde altă funcţionară îţi ia hârtia, copiază într-un calculator ceea ce omul de la calculatorul anterior tocmai imprimase, apoi, în sfârşit ajungi la casierie unde îţi dai obolul - neapărat în bani peşin, căci plata cu card nu a ajuns aici (nu găseşti nici măcar un ATM în incinta instituţiei). Evident, fiecare dintre aceste mişcări înseamnă zeci de minute de aşteptare.
Vă mai amintiţi harababura creată în august, atunci când o lege şi nişte norme de aplicare contradictorii obligau contribuabilii cinstiţi să stea la câte trei cozi interminabile în fiecare lună, pentru a depune nişte declaraţii care spuneau acelaşi lucru? Ministrul de atunci al Comunicaţiilor, d-l Gabriel Sandu, ne promitea că va face în aşa fel încât să putem depune declaraţiile şi face plăţile online: „În eRomânia vor exista toate formularele existente la aceasta data, atât în ANAF cât şi la Ministerul Muncii.
