Anul 2010 a fost anul clarificării. A fost şi anul suferinţei, dar să suferi fără să înţelegi de ce nu mai e doar o dramă, ci aproape un păcat. De asta ce aş vrea să fac azi este să trec în revistă nu evenimente, ci lecţiile care puteau fi învăţate din ele. Pentru că numai un orb, cum din păcate sunt majoritatea celor care îşi dau cu părerea despre treburile publice la noi, ar putea să ignore ce ne-a învăţat anul 2010 despre noi înşine, de la a doua victorie a lui Traian Băsescu la saltul în gol din balconul Parlamentului.

Lecţia numărul unu priveşte modernizarea neterminată a României, care a ajuns la o scadenţă istorică. Am adus, din ambiţie şi disperare geopolitică, ţara în Uniunea Europeană. Nu era prima ţară în mare măsură nemodernă adusă în UE. Mai erau, vorba aceea, măcar Grecia şi Irlanda, dacă nu şi alte ţări est-europene. Dar nici una pe aproape de noi, adică nici o ţară cu agricultură de subzistenţă care să ocupe atât de mult din populaţie şi cu o agricultură care să ocupe atât de mult din economie. Primii doi ani, am crezut, chiar şi eu, care dădusem importanţa cuvenită problemei, pe urmele unor autori celebri care au identificat asta ca problema fundamentală a României în secolul XX (David Mitranyi, Henri Stahl, Daniel Chirot, Henry Roberts, Kenneth Jowitt), că am păcălit istoria. Fondurile europene pe agricultură păreau să se absoarbă mai bine decât prognozasem eu în Secera şi buldozerul.

Numai că, din cauza iresponsabilităţii parlamentare în timpul faimoasei guvernări Tăriceanu 2 şi a crizei europene, lucrurile aveau să ia o altă turnură. Împins pe roşu de mărirea iresponsabilă a pensiilor şi de contracţia veniturilor din cauza recesiunii, statul nostru modern a început să scoată la iveală slăbiciunea sa fundamentală: milioane de oameni în umbră, care nu contribuie cu nimic la produsul intern brut, cu nimic la sistemele de asistenţă soci