Nu să alergi. Să fii în mers. Să cuprinzi. Să tragi aer în piept. Aer cu miresme. Să expiri încet şi cald, poate chiar fierbinte, dar nu febril. Apoi să fii surprins. De mai multe ori. Nenumărabile prea lesne. Surprins că te simţi bine. Să mergi departe. Nu mai departe. „Mai“ înseamnă să te distanţezi, să te desparţi, să te desprinzi. „Departe“ înseamnă să-ţi doreşti să te apropii. Aşa simt eu. Iar vrerea să fie drum. Atenţie la convenţii şi experienţe! Am zis „drum“, nu „pod“. Punţi nu-ţi trebuie, că te abaţi. Ocoleşte tot ce înseamnă „peste“. Îţi refuzi şi te refuzi. Ia-o direct, adică „prin“. N-o fi cea mai plăcută cale, dar e cea mai sigură. Aia cinstită. Te trăieşti. Şi aşa e omeneşte. Nu te lăsa trăit. Hei, nu te enerva! Nu lapida, că nu sunt sfaturi, ci urări. Imperativul este implicit.
Thomas, James, Edward, Henry, Charlie, Winston – sunt nişte locomotive vorbitoare. Sigur că din desene animate. Zâmbesc, se miră, fac cu ochiul, se încruntă, strănută şi râd adesea. Sunt topită după ele. N-am văzut ceva mai vesel până acum. Şi până de curând, nici nu m-am întrebat de ce îmi plac atât de mult. Norocul meu e că se termină anul. Şi-l văd deja pe următorul. În dorinţe. Mi-ar plăcea mult să fie rumen în obraji, la fel ca locomotivele astea. Şi să meargă pe şine bune, cu ecartament sănătos.
Am văzut până la capăt un film. Mi-a plăcut, fără să mă impresioneze, creativ vorbind. A fost însă ceva acolo, în filmul ăla, care mi-a perfuzat un entuziasm vecin bun cu bucuria. Era un tren din Africa. Din Swaziland. Pe mijloc de secol XX. Mergea pe drumuri între munţi. Fluiera tare şi scotea mult fum. Nu se grăbea. Era prezent şi viu. Mi s-a părut atât de frumos, încât mi-am oprit gândul fiindcă întrecea limitele firescului. Imaginile cu el au brăzdat filmul de mai multe ori şi tot de atâtea ori eu auzeam cel mai frumos cântec. Trenul ăla trecea nefurios prin lum
