În primii doi ani de după ’89 fusesem cea mai reformatoare ţară din Est. În următoarele două decenii am ajuns pe ultimul loc.
Mi-e lehamite să-mi scriu comentariul în ziua de joi, între Crăciun şi Anul Nou. Timpul se opreşte şi fiecare îşi vede de ale lui. Oamenii se gândesc la ce au făcut şi la ce n-au făcut anul acesta, la ce ar putea fi la anul. Nu cred că îşi caută sprijinul prin vreun colţ de ziar. Mai degrabă i-ar înjura pe cei care găsesc cu cale să-şi dea cu părerea tocmai acum. Anul ăsta a fost rău, la anul o să fie şi mai rău sau, cum zic alţii, cu 0,2% mai bine. Anul ăsta am căzut, la anul ne vom ridica. Ne ajută FMI-ul, ne ajută Europa, ne ajută Dumnezeu. Timid, se aude şi câte un „să ne ajutăm singuri". Pe forum îi răspunde un taliban „taci, mă, hoţule, dă înapoi ce ai furat, tâlharule". În ţara în care dispare şi oul de sub cloşcă, nu poţi să nu-i înţelegi frustrarea.
Comunismul a lăsat după el nişte fiare, clădite la un loc nu de vreo planificare deşteaptă, ci de ambiţiile unor satrapi locali. Arătau şefilor cât sunt de activi şi întreprinzători. Când banul a redevenit, bine-rău, măsura tuturor lucrurilor, unii au început să le taie, alţii au încercat să le facă să producă. Cei mai mulţi dintre întreprinzători şi-au pornit câte o afacere proprie. Statul fiind în continuare stăpân, fără reguli şi fără măsură, s-au înmulţit contractele privaţilor cu el. Epoca a fost numită pe drept cuvânt capitalism de cumetrie. Oamenii n-au mai făcut diferenţa între cei care munceau cu adevărat şi cei care acumulau din tot felul de intermedieri vinovate.
În septembrie 1991, vechiul sistem redevenise suficient de puternic pentru a-i împinge în Bucureşti pe minerii „revoluţionari". Atunci a început nenorocirea. În primii doi ani de după '89 fusesem cea mai reformatoare ţară din Est. În următoarele două decenii am ajuns pe ultimul loc. S‑au reconstit
