● Am stat să urmăresc pe TV5 Monde, pînă am căzut de oboseală, un megadocumentar despre căderea Zidului berlinez. O imensă desfăşurare de forţe civile şi militare pentru mai nimic a avut loc în acel „memorabil“ 9 noiembrie! Nu c-aş fi dezamăgit că n-a murit nimeni la Berlin, deh, comunistă ţara – RDG, dar ceva mai civilizată decît celelalte din blocul socialist, zic unii. Sute de mii de est-germani, pregătiţi „să facă revoluţie“, s-au trezit în stradă, consternaţi şi aproape frustraţi, că Puterea nu ripostează decît cu cîteva arestări precare şi cu nişte capete sparte, fără convingere, cu bastoanele de cauciuc. Pancartele protestatarilor conţineau mai ales – conform declaraţiilor unui participant – lozinci umoristice, zeflemitoare, „foarte inspirate“ la adresa clicii conducătoare comuniste. Manifestanţii scandau din toţi rărunchii „revoluţionarul“, „cutremurătorul“, universal răspînditul: Wir sind das Volk! Nici o secvenţă a prelungului documentar nu surprindea scandări anticomuniste. Mă tem că nici nu a fost cazul... Se poate constata doar şi-n ziua de azi cît de dragă le-a rămas stînga extremă foştilor redegişti.
● Cu un sinistru zîmbet interior, băgam de seamă următoarele: ascultînd tonalităţile discursurilor celor care se adresau mulţimilor adunate în pieţele berlineze – din nefericire pentru vorbitori şi pentru bunele lor intenţii –, limba germană oratorică nu poate scăpa de amintirea (inflexiunile şi amprenta) lătrăturilor isterice ale lui Adolf Hitler. Imediat ce tonul oratorilor este accentuat pentru a acoperi rumoarea mulţimii sau pentru a fi captat corect de microfoane, parcă simţi, cu un fior ciudat, nevoia de-a lua poziţie de drepţi şi-a bate apoi pasul de gîscă, chit că ăsta din urmă e mussolinian.
● Şi astăzi, la ceremoniile de comemorare-sărbătorire, toţi oficialii vorbesc despre abstracte „sisteme totalitare“, despre „libertatea îngră
