Mihai Mihalcea se balansează pe scaun pînă cade cu el. Se ridică şi o ia de la capăt. Cade iar, şi iar, şi iar. Alături, Vava Ştefănescu dansează pe o manea, îmbrăcată într-o orbitoare rochie roz cu paiete şi volane. În programul Miercurea lejeră de la Centrul Naţional al Dansului, echipa care a condus CNDB-ul în primii săi ani, adică ultimii cinci, îşi ia Rămas bun (pură întîmplare, acesta este titlul celui mai recent spectacol al lui Mihai Mihalcea). Directorul „cade” de pe scaun şi îl eliberează pe Farid Fairuz, un avatar al său cu o biografie fabuloasă (născut în Liban, a traversat secole în trupul şi mintea unor personalităţi, cu impact major asupra istoriei politice şi artistice. Are obiceiul supărător de a pune întrebări incomode. Nu se lasă pînă nu primeşte răspuns). Sau directorul îşi „pierde” scaunul sub manelizarea tot mai agresivă a societăţii româneşti (Mihai Mihalcea a refuzat un posibil al doilea mandat ca director al CNDB. Nu l-a obligat nimeni să facă asta).

Cinci ani, CNDB a fost o platformă de artă contemporană. Au fost performance-uri, happening-uri, dezbateri, concerte, instalaţii. Mai puţin balet, mai puţină coregrafie, mai mult concept, mai multă atitudine. Fără să nege trecutul, CNDB-ii s-au instalat în avangardă. S-au luat la harţă cu politicienii, refuzîndu-le prerogativa de experţi culturali (lupta pentru crearea Centrului a fost aprigă şi nu s-a încheiat odată cu înfiinţarea instituţiei). Au explorat diverse expresii/sensuri/paradigme ale corporalităţii (în cel mai recent spectacol al său, Pretend we make you happy, Andreea Novac investighează în diferite moduri felul în care corpul poate comunica). S-au luat singuri peste picior când au simţit că se dau prea deştepţi (Carmen Coţofană reclamă în Back tot zero hiperconceptualizarea discursului scenic). Au depăşit limitele performance-ului (în Trilogia postspectacol, Ion Dumitresc