Anul 2010 a fost Anul Crizei în România. Am avut o criză grea, dar nu am avut şi o criză bună. Să sperăm că 2011 va aduce cu sine prima criză sănătoasă în aproape 100 de ani.

Când aude de criză, tot creştinul resimte impulsul irepresibil să-şi facă semnul crucii (tot ateul resimte, probabil, impulsul irepresibil să facă un alt semn, dar aceasta este altă discuţie). Cert este că termenul „criză" a ajuns să fie asociat cu necuratu', cu un rău care pândeşte de undeva din apropiere să se arunce asupra noastră şi să ne strivească cu toată greutatea ignominiei sale. Criza duce la colaps şi, în cele din urmă, la moarte.

Cărţile au, cu siguranţă, soarta lor, dar la fel au o soartă şi cuvintele. Iar soarta „crizei" a fost să ajungă să semnifice exact opusul a ceea ce a fost menit să semnifice. În înţelesul ei originar, criza este actul suprem de raţionalitate şi, ca atare, un act creator. „Criză" vine de la un verb grecesc care înseamnă „a distinge", „a discrimina", „a (dis)cerne", a opera cu diferenţe, a separa. Este, aşadar, actul propriu raţiunii. De aceea vorbim astăzi despre o „gândire critică" ce contrastează cu una „indiscriminată". O minte care nu se află în criză este lipsită de „criterii", lipsită de discernământ. Actul vorbirii este un act critic şi, de aceea, Dumnezeu a creat lumea vorbind. Alegerea cuvintelor este un act de discriminare fină între sensuri şi nuanţe şi de aceea era cea mai bună metodă de a separa cerul şi pământul, lumina de întuneric şi de „a exprima" complexitatea lumii. Creaţia este, aşadar, criza „supei primordiale" în care totul era călduţ şi indiscriminat, fără identitate şi fără chip.

Criza bună înseamnă despicarea apelor. Criza rea este cea despre care vorbeau medicii Antichităţii când pacientul suferea o deteriorare bruscă a stării de sănătate, care ducea, cel mai adesea, la colaps şi la moarte.

În anul 2010, Româ