Într-un sat oarecare. O bunică grijeşte singură de trei nepoţi. Un părinte mort, altul prin închisoare. Cel mai mare dintre copii să aibă cam la vreo 8-9 ani. E băiat; el ajută prin casă, prin curte şi dă boabe la curci, la găini şi la un porc îngăduitor şi foarte murdar. Blonduţ, cu părul zburlit, o faţă aspră, pătată, fruntea-deja ridată ca la oamenii mari. Voce gîjîită şi o gură mică din care auzi cam ce aude el de la bunică-sa sau de la vecini: oftat adînc urmat de „ce să facem, asta e“, „dacă ne ajută Dumnezeu“, „ăia micii“ (fraţii, nu mult mai mici decît el). Îi vezi apoi pe ăstalalt mai mare şi pe „ăia micii“ îmbrăţişînd nişte căţei în lanţuri groase, cu burta mare, dar cu coastele ieşind din piele, covrigîndu-se cu mîţe torcătoare şi ochi leneşi pe nişte laiţe sărăcăcioase. Deasupra laiţelor atîrnă pozele de nuntă ale bunicilor, poate ale părinţilor. Şi multe icoane de hîrtie înrămate în tinichea aurie. Îi vezi făcîndu-şi temele la lumina unei lămpi cu gaz.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Imaginile ar spune, de regulă, tot. Dacă totul nu ar fi total compromis de vocea din off. Aia a reporterului. Care va zice, de regulă, că bunica se luptă ca aceşti copii să aibă un „codru de pîine pe masă“, copiii vor fi „uitaţi de lume, de soartă şi de autorităţi“, „agoniseala lor de o viaţă“ (dacă nu e luată de un incendiu, inundaţie sau o lege aplicată otova) va sta în „căsuţa într-o rînă, dar curată ca oglinda“, în „dobitoacele din curte“ şi în „speranţa din ochii mari şi negri (albaştri, căprui, verzi)“. Un sămănătorism patetic (în sensul englezesc al cuvîntului) culcă la pămînt mai toate redacţiile din România. Comentariul lăcrămos suprapus în tuşe groase peste ochii măriţi de dioptriile cu plus ale bunicii, fonfăiala cu muci a „ălora micii“ luată în prim-plan, pe neştiute, pe neaprobate mă umple de n