Mai sunt câteva ceasuri şi 2010 va intra în eternitate. Încă un an se scurge, iar în noaptea de Revelion - conform unei vechi tradiţii - va fi momentul unui bilanţ global.
Ce-a fost bun şi ce-a fost rău, ce ne propunem pentru următorul an? Din acest punct de vedere, aşa înţeleg eu momentul trecerii dintre ani. Altfel, cu excepţia sărbătorii Sfântului Vasile, pe 1 ianuarie, de ce să te bucuri, de ce să petreci? Că a mai trecut un an şi îmbătrâneşti? Sau pur şi simpu că Divinitatea ţi-a mai acordat, în enorma sa bunătate, şansa de a mai trăi un an? Ce om normal poate fi fericit că mosorul vieţii se desfăşoară implacabil, neîndurător? Un proverb chinez, cinic, dar teribil de adevărat, spune că "primul pas al unui copil este şi primul pas spre moarte".
Dincolo de latura aceasta umană, există o parte sacră. Petrecerea e închinată Noului An. Mitologizat, acesta este un prichinel, un nounăscut, care trebuie protejat ca nu cumva - Doamne fereşte - pruncul de care se leagă speranţe enorme să păţească ceva. De altfel, în credinţa populară, pe 31 decembrie avea loc "Îngropatul Anului Vechi şi Naşterea Anului Nou". O magie a mortii şi naşterii, o biruinţă a vieţii, caracterul transcendental al "primei zi". O nouă creare, un Nou An Adamic. O repetare a Genezei, a Facerii!
Lucrez în presă de doua decenii şi deja ştiu, e o cutumă aproape, că în luna decembrie trebuie să publici retrospective. Scurte cronologii ale anului şi topuri efemere, cât mai multe topuri. Cel mai bun în domeniul X, cele mai tari faze din… Aş fi un ipocrit să spun că mie nu-mi plac astfel de materiale. Dimpotrivă! Îţi reamintesc paşii lui Cronos, acele momente pe care le-ai trăit, dar le-ai uitat. Acum, cu detaşare, le poţi observa altfel. În plus, rămâi uimit cât de repede curge clepsidra timpului, cât de superficial poţi trăi/simţi un moment. Morişca lumii, malaxorul nu st
