Anii grei încep şi se termina cu exerciţii de speranţă. Între prima şi a 365-a zi speranţa se modelează continuu în curajul simplu de a trece prin întâmplări repetabile, împletite în scurgerea timpului într-o monotonie care netezeşte neliniştile şi face bucuriile molcome.

Instinctul de conservare, oţelit de vitregii, veghează ca un gardian neabătut, astfel că speranţa nu este lăsată să se impiedice, ofteze, sleiască sau obosească. Dacă guvernele ar putea să propage această sinergie prin lege expresă am fi parte a unei naţiuni fericite, când în fapt suntem doar o mare de neliniştiţi, căutând limanul unei seninătăţi terapeutice. Sau o comunitate aparentă de singuratici, care uneori îşi împărtăşesc experienţele supravieţuirii într-un prelungit anotimp de plumb.

Ducem povara acestui anotimp, pedepsind cu nepăsare topită în dispreţ pe cei cărora le-am dat puterea, dar incapabili dacă nu în administrarea speranţei, măcar a iluziei. Contează mai puţin cum se numesc. Au o ciudată atrofiere a sensibilităţii, o mare credinţă a propriei intangibilităţi şi sunt atât de puţin temători de scadenţe. Ar putea fi forme ale unui soi de curaj, dar nu poţi suspecta de asemenea dârzenie pe unii care conduc nu prin asumarea răspunderii, ci prin transfer de responsabilitate.

Însă, uneori, dispreţul pasiv a clocotit. Şi-a găsit exponenţi şi debuşee neaşteptate. Ceea ce a reuşit să înfioreze curgerea anevoioasă a anului a fost nu proporţia revoltei, ci ascuţirea sa. Aparent, vibraţia a ricoşat din timpanele puternicilor şi s-a pierdut în aşteptare. Dar ignorarea sa şi a probabilităţii de acutizare este cel puţin lipsă de isteţime.

Între episoadele de clocot s-au petrecut bizarerii. Întâmplări din tărâmul bunului plac, cu voturi înmulţite miraculos, confiscări de microfoane, neputinţe zgomotoase şi cu repetiţie, demonstraţii de forţă şi de lipsă de minte, autism insti