Anul ăsta fac Revelionul acasă. Adică undeva, într-un sat din România. Şi nu neapărat din motive de criză – că mă chemară prietenii şi de data asta să trec „pragul ţării” şi să-ntâmpin Anul cel Nou pe alte meleaguri –, dar mi s-a făcut dor de-o sarma neaoşă, de-un păhărel cu ţuică şi de-o stacană cu vin de buturugă şi, mai ales, de-un pluguşor dintr-acela de demult, să tragem brazdă adâncă în pământul ţării – că poate-aşa, de-om ara şi-om semăna şi gânduri bune, şi speranţe şi bucurii, le-om culege mari şi-mbleşugate, la anul! Că de gânduri întunecate şi zile cenuşii ne-a fost de-ajuns anul ăsta…
Cât despre sarmale, ieri m-a sunat aia mică, din Japonia, să mă întrebe cu ce-ar putea înlocui frunzele de viţă şi varza murată, că pe-acolo nu găseşte neam! Şi nici într-o foaie de alge, ca de sushi, nu se cade să învelească tocătura aromată cu condimentele primite de-acasă-n pachet! Grea întrebare mi-a pus. Şi-acu, şi de Crăciun: „Dacă n-am din ce să fac nici cârnaţi cu mămăliguţă şi murături, nici piftie din cap de porc, nici sarmale-n foi de viţă, cum le explic eu colegilor mei ce mâncăm noi de Sărbători? Ce altceva tradiţional pot să gătesc?”. De, cozonac îi e cam frică să-ncerce a plămădi… Mi-e să n-ajungă şi de Anul Nou, ca şi de Crăciun, la aceeaşi soluţie: „tradiţionala” noastră… salată de boeuf.
Pregătită după reţeta „românească”, i-a uimit până şi pe colegii ei francezi la petrecerea de Crăciun a studenţilor străini. Am rugat-o să-mi spună însă cum se pregătesc japonezii pentru a trece puntea dintre ani şi aşa am aflat că pentru ei „Oshogatsu” este una dintre cele mai importante sărbători, simbolizând reînnoirea lumii. În decembrie, niponii organizează tot felul de evenimente, numite „Bonenkai” sau „petreceri pentru uitat anul”, în timpul cărora se spune că sunt aruncate de pe umeri poverile şi grijile anului ce tocmai se încheie, pentru ca oameni