Obiceiul de a trage linie de fiecare data cand se mai termina un an ma plictiseste de moarte. Mereu, concluzia e ca ne-a terminat el pe noi, nu invers - "mama ce-am muncit, mama ce plan am facut" (Un alpinist convins) - si ne propunem sa nu ne fie mai rau.
Ce tare ne balacim in propria neputinta, cum o mai recunoastem noi cu darzenie (hm!) si infieram destinul nemilos! Ne este atat de draga cartea de Istorie din care ne amintim mereu cum stateam noi asa, binisor, si aram ogoarele, cum ne cresteam copiii, si veneau niste popoarele ca sa ne cotropeasca modul de viata, incat uitam sa ne punem o intrebare simpla: cat de mare o fi fost codrul ala in care ne ascundeam?
Imens. Si iata, peste veacuri, ca tot in copaci ne straduim sa salasuim, fara sa ne treaca prin minte sa dam drumul la cai, cum bine zice un banc iscat, fireste, de vreun tampit care nu pricepea realitatea.
Iar din anul 2010 eu nu retin nici dansul pe sarma al Guvernului, nici criza mondiala, nici cuplul de comici Ponta-Antonescu, si nici neputinta presedintelui de a se tine de ce a promis. Ci un episod din ziua in care sindicatele au iesit in ploaie langa Casa Poporului, unde se dezbatea o motiune de cenzura, cu amenintarea ca, daca ramane Boc pe metereze, ii va pune pe romani sa munceasca fortat 12 ore pe zi.
Asta-i tot ce vad deasupra liniei, si impart un sentiment de dezgust cu unul de veselie. Al doilea ma trimite insa cu gandul la alta poveste legata de impactul amenintarii romanilor cu munca. Negocierile pe marginea noului proiect de Cod al Muncii, care instituie o larghete mai mare a angajatorilor in a purcede la disponibilizari.
Sindicatele se tem de maniera discretionara a acestora de a decide soarta clasei muncitoare, si un discurs din care ar putea rezulta ca un om harnic si istet nu are de ce sa-si teama postul nu este utilizat in mod p
