Un fel de urare
Suntem prea învățati să sperăm mereu la ceva. Să trăim mereu cu speranța chiar dacă, știm, speranța nu este o strategie. Speranța poate să fie un bun medicament pentru cei care nu-l așteaptă pe Moș Crăciun în fiecare zi. Speranța este bună pentru cei care visează la libertate, acolo unde ea este doar un vis. Pentru cei care rezistă dictaturilor, pentru cei care caută să-și păstreze demnitatea în condiții inumane. Pe scurt, speranța este o Fata Morgana care ar trebui să se arate doar celor care au un proiect, un vis, o utopie. Speranța este contraindicată leneșilor, ipocriților, învinșilor definitivi.
Deci, haideți să trecem în 2011 fără Speranță.
Prea mult așteptăm salvarea din partea altora. Să vină Constantinescu, Băsescu, Isărescu…. Iliescu, nu, el a venit ca o fatalitate. Ne-am uitat întotdeauna la cel pe care ni l-a scos sistemul în fața. Era ales cel mai bun pentru că era cel mai vizibil, era scos în față. Nu ne-am uitat niciodată în altă parte decât acolo unde era îndreptat arătătorul altora. Ce-ar fi dacă ne-am uita în altă parte, poate am descoperi oameni care sunt mereu acolo, în slujba comunităților, în școli, în spitale, în redacții, în fabrică? Oameni care înțeleg lumea, care lucrează cât pot ei pentru ca să ieșim din acest hău istoric și care nu vor doar să ne stăpânească, ci ne-ar putea deveni parteneri pentru o speranță bazată pe proiect.
Așadar, hai să trecem în 2011 orfani, fără Tătuc, fără Salvator.
Ne împing în față doar miturile. Mitul că la anul va fi mai bine ne cucerește cel mai ușor. Mitul că Progresul este ireversibil și Binele așteaptă undeva după colț să vină. Doar că mai așteaptă să plece de la putere unul care nu este simpatic. În 2009 (pentru 2010) toți marii experți au spus că se va relua creșterea economică în România. Comisia Europeană, Banca Mondială, BNR și Isărescu, FMI, diverși guru
