Mircea Lucescu, antrenorul anului 2010, în România. O alăturare de cuvinte ciudată, în care vechiul se ciocneşte violent cu prezentul. După ce că e undeva, departe de noi, "Il Luce" e şi o pagină din istoria fotbalului.
Pentru un adolescent din Giuleşti, Ghencea sau din Bănie e ca şi cum Mircea cel Bătrân sau Ştefan cel Mare ar ieşi din manuale ca să concureze împreună cu Băsescu, Ponta şi Antonescu la titlul de cel mai bun politician al anului. Alţii de un leat cu el, cum ar fi Anghel Iordănescu cel Sfânt şi degrabă pupător de icoane, stau liniştiţi în arhive şi nu se apucă să se bată cu alde Petrescu, Munteanu sau Radu Voina de la handbal. Şi la ce-i mai trebuie?! Lucescu e deja atât de mare, încât cariera sa poate fi împărţită în perioade precum cele ale lui Picasso, numai că totul e invers. În România a avut o perioadă cubistă, fiind dat afară de la Naţională după ce a bătut cu 4-0 Austria, a avut o perioadă albastră spre verde în Turcia, dar perioada sa roz e clar în Ucraina, la Şahtior. A câştigat şi în 2010 campionatul, Supercupa şi grupa Ligii Campionilor, după ce, în 2009, a fluturat tricolorul în finala Cupei UEFA.
Evident, nu e perfect. După ce studiază adversarii şi întocmeşte strategii 14 ore pe zi, câteodată pierde şi nu înţelege de ce, uitând că fotbalul nu e încă un joc de şah cu piese vii. Ceva s-a întâmplat greşit, sigur l-au furat arbitrii! Cu ocazia asta îşi aminteşte şi cum l-au făcut fluieraşii acum 30 de ani într-un meci Steaua - Dinamo, lucru care nu-l ajută deloc la imagine. Dar toate acestea pălesc în faţa unui fapt simplu. Lucescu cel Bătrân deţine exact lucrul care-i lipseşte cel mai mult fotbalului românesc: un şir de succese care vin mereu, cu regularitatea şi viteza unor trenuri japoneze. Mircea Lucescu, antrenorul anului 2010, nu e un vot, nu e o ciudăţenie, e o ucronie. Adică e o poveste tip "ce ar fi fost dacă", o isto
