Gradul general de fiscalitate, inconsistenţele legislative şi instabilitatea normativă au „motivat“, cel puţin în ultimul timp, demersurile multor contribuabili de a găsi proceduri operaţionale „intra legem“, care să permită „fuga de impozitare“, fără însă a încălca legea în mod direct.
Astfel, putem aduce în discuţie apariţia sistemului deductibilităţilor fiscale „ascunse“ - favorizată de echivocitatea textelor de lege şi, implicit, de relativizarea demarcaţiei dintre ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, care însă se încadrează în „marja de eroare“ a referenţialului normativ. În mod cert, efectul în practică al acestor deductibilităţi fiscale se materializează în diminuarea sarcinii fiscale în urma aplicării unor proceduri alternative acceptate, fie şi numai în mod tacit, de legislaţia şi procedura fiscală.
Exploatarea conjugată a paradoxurilor şi lacunelor legislative poate genera o formă de dualitate regulilor fiscale şi normelor contabile, în măsură să conducă la promovarea şi extinderea unor regimuri fiscale de favoare, complementare (sau, mai rău, chiar subsidiare) celor reglementate în mod explicit de legislaţia în vigoare. Sistemul acestor pseudo-deductibilităţi fiscale capătă noi valenţe în preocupările constante ale contribuabililor, din dorinţa acestora de a se plasa pe o poziţie dominantă în raport cu prevederile legislative, chiar cu riscurile (asumate uneori) de a „forţa“ textul de lege în favoarea lor.
În mod surprinzător, se are în vedere optimizarea gestionării fiscale a impozitelor, chiar în detrimentul raţiunilor de eficienţă economică. Fără a fi reglementate conceptual, aceste deductibilităţi nu pot fi acceptate şi asimilate în practică decât în măsura în care procedura fiscală nu oferă suficiente argumente pentru combaterea lor. În spiritul celor expuse, trebuie să recunoaştem însă că o operaţiune fictivă rămâne
