Nici nu-mi mai aduc aminte când am început să nu mai cred în fericire.

Mi-ar fi simplu să mă agăţ de această ultimă perioadă a vieţii mele, în care mi-am înnegrit de tot orizonturile, dar îmi dau seama că nu ar fi corect. De fapt, nu ştiu dacă am crezut vreodată, cu adevărat, că perfecţiunea aceea pe toate planurile, pe care o caută cei mai mulţi dintre noi şi pe care unii o numesc, convenţional, fericire, există. Mă uit în jur şi detaliile realităţii mă trag în jos, de fiecare dată când inima mi se ridică spre speranţă, mă uit în jur şi acest tablou egoist al lumii îmi coboară gândurile din ideal către rutină.

De cele mai multe ori, când simt că nu mai pot, când îmi tremură genunchii de neputinţă şi resemnare, când mi-e frig şi nu ştiu de ce, când nu am putere în voce să spun ce-i cu mine sau când nu am cu cine vorbi despre acestea toate, nu caut fericirea, ci îmi găsesc consolarea dacă mă uit spre cer. Ziua, când albastrul lui îmi orbeşte tristeţile, mă agăţ copilăreşte de nemărginirea de deasupra mea, deschid ochii larg, de parcă aş vrea să cer cu împrumut puţină linişte şi mi se face teamă şi să clipesc, ca nu cumva să treacă neobservată vreo nuanţă a orizontului. Noaptea, cerul este singurul întuneric pe care îl respect. Aproape că văd prin negrul orelor târzii, aproape că mă identific cu lumina constantă a lunii şi a asfinţitului. De când am scris ultima oară şi până azi, se pare că s-au schimbat multe. S-a trecut în alt an, s-a mai bifat o convenţie în calendarele noastre obosite. De atunci şi până acum a nins. A prins şi Capitala noastră aer de decembrie, s-a mai luminat puţin peisajul monoton al bulevardelor indiferente, pe care le traversăm zi de zi.

Au trecut şi binecunoscutele Sărbători, începem să ne întoarcem la normalitate. N-o să mai existe scuze, nu vor mai fi valabile pretextele de iarnă, nu se vor mai lua în calcul clişeele anul