Îm seara de Revelion m-am trezit la uşă cu un musafir neaşteptat; un pui de porumbel. Era cam îngheţat şi-i de înţeles, căci era un frig afară de crăpau pietrele. L-am pus în bucătărie, unde am – deja – un vas cu arpacaş şi unul cu apă pentru alt porumbel, care vine la mine în fiecare zi, de vreo doi ani. Fiind seară, prietenul înaripat, care doarme pe mine şi merge la pas pe unde merg şi eu, ca un căţeluş, era... plecat la culcare. Puiul i-a luat locul, dar n-a mâncat nimic şi nici n-a băut apă o vreme. Stătea cuminte, lipit de ţeava de căldură şi părea trist. Pe la ora 10:00 m-am gândit să-i pun în apă nişte vitamine de la nimfele pe care le am şi să-i dau apa cu pipeta. L-am luat în braţe, l-am aşezat pe piept şi el a început să chiuie uşurel. Atunci am înţeles că-i puişor şi, probabil, nu ştie să mănânce.
De îndată ce am izbutit să-i dau apă, puiul a devenit mai vioi şi a început să deschidă ciocul singur. Umbla înnebunit după pipetă ca după ciocul mamei lui! Nu ştia nici să mănânce, dar – după ce am luat în palmă boabele de arpacaş, puiul (pe care l-am botezat Vasilică tocmai pentru că mi-a picat la uşă în seara de Anul Nou) a prins să ciugulească. Boabele erau cam mari pentru el, dar s-a descurcat încetul cu încetul, ciugulea, rata, iar ciugulea, iar rata şi, până la urmă, tot nimerea câte un bob mai mic, pe care izbutea să-l înghită.
Mi-am petrecut noaptea de Anul Nou cu grija pentru Vasilică, puiul care i-a distrat şi pe musafirii mei, mai ales în momentele în care chiuia vioi în relaţia cu pipeta. Dimineaţă ştia, deja, să zboare, căci l-am găsit pe o etajeră. Dar nu-i stăpân pe zbor, iar în ce priveşte mâncarea, preferă tot palma mea. În plus, este din cale afară de drăgăstos; dacă vreau să-l ţin în poală, el începe să se urce rapid tocmai pe pieptul meu, se lipeşte bine-bine de mine şi, din când în când, adoră să-mi ciugulească lănţişorul de