Prin anii ’80 primeam de la un medic din Hunedoara toporişti de bătut şniţele. Medicul le căpăta la rândul său de la pacienţii din Combinat. În Bucureşti, doctorii erau omeniţi cu pachete de cafea şi cartuşe de Kent, dar în provincie existau şi soluţii locale. În fabricile din Galaţi, bunăoară, muncitorii confecţionau clandestin cuţite mari. Pentru acasă, dar şi de dat.

Şi ideile fac masă critică, nu numai miezul bombei atomice. Un muncitor din Piteşti a fasonat la strung din plastic colorat un soi de baston pentru schimbătorul de viteze de la “Dacia”, iar colegii lui l-au admirat şi şi-au îmbrăcat şi ei schimbătoarele de viteză de la “Dacii” în cămăşi colorate de plexiglas. Curând, ideea a luat caracterul unei epidemii. Când ideea a obosit şi tot oraşul a fost plin de beţe de plexiglas, un alt muncitor a inventat clopoţelul-minune pentru apartamentele cu mulţi copii şi un singur veceu. Altul, instalaţia de răsucit sarmale de post. Altul, ferăstrăul de mână cu două viteze.

La Hunedoara tocmai se inventase toporişca de inox şi plexiglas pentru bătut şniţele. Era o combinaţie foarte ingenioasă între cuţitul gălăţean de curăţat carnea de pe oasele fără pic de carne, instalaţia suceveană de formatat sarmale şi schimbătorul piteştean de viteze. Noutatea consta în faptul că la Hunedoara epidemia era favorizată chiar de medici, care, primind de la muncitorii bolnavi toporiştile, îi convingeau indirect pe aceştia că în judeţ chiar se simţea nevoia de toporişti.

Ca o compensaţie, probabil, la faptul că nu se găsea carne pentru şniţele.

Mi-am dat seama că e vorba despre un fenomen ale cărui resurse nu vor fi niciodată la îndemâna psihologiei mulţimilor, atunci când medicul hunedorean, dornic să-şi vadă cât mai des numele în ziare, a venit în redacţie cu un geamantan plin cu toporişti, şi nu cu obişnuita sa geantă “Diplomat”, în care încăpeau numai şapt