Puţin reprezentate azi pe malurile Dâmboviţei, ultimele spectacole ale lui Andrei Şerban sunt marcate de un destin nemeritat, spre dezamăgirea spectatorilor în cunoştinţă de cauză care le aşteptau. Au putut fi văzute când şi când, datorită unor turnee sporadice, în limita locurilor disponibile, insuficiente cererii. Promovarea lor în cadrul unei stagiuni dedicate rămâne un deziderat, eliminând penibile accidente. S-a întâmplat la ediţia FNT 2010 ca, în spiritul democraţiei originale, să asistăm la militarizarea sălii-gazdă a celor două reprezentaţii cu Strigăte şi şoapte, pus în aceeaşi oală cu reprezentaţii discutabile; or, în artă democraţia e nefuncţională. Totuşi, cei care au străpuns cele două filtre de jandarmi(!) au fost blocaţi de cel din urmă, postat la intrarea spre scenă, când un asemenea eveniment validat unanim în topul festivalului putea fi reprezentat pe toată perioada acestuia. O derogare de la statut poate, dar binevenită şi susţinută de mulţi comentatori avizaţi. În ţară, Şerban lucrează de predilecţie la Cluj, unde a impus creaţii de referinţă cu admirabila trupă a Teatrului Maghiar de Stat, dar şi interpreţi tineri, mai ales ai Teatrului Naţional Lucian Blaga, într-un proiect formativ. Analog metaforei călinesciene - pitit şi la munte.
Se spune că avem şcoli de teatru, dar nu o şcoală.
Celebru pe marile scene din Occident, Andrei Şerban şi-a propus încă din perioada anilor `90, la primul directorat postdecembrist al Naţionalului bucureştean, să fondeze o şcoală. Chiar mai târziu, într-o perioadă ce părea propice unor noi deschideri, dorinţa sa a fost încă o dată înşelată. Omul de teatru n-a abandonat acest proiect, iar efortul începe să dea roade. Dincolo de recunoaşterea oficială, confirmată şi prin cele mai multe premii câştigate la Gala Uniter din 2008 pentru Unchiul Vania de la TMC (Cel mai bun spectacol, Cea mai bună regie
