E foarte simplu pentru critici să spună: Coaliţia se află de 9 ani în Afganistan, iar rezultatele sunt mai mult decât modeste. Dacă în tot acest timp lucrurile nu s-au îmbunătăţit, puţin probabil să se îndrepte acum, pe fondul unei infuzii suplimentare de 30.000 de militari. Ei nu sunt nişte magicieni. Şi să fim serioşi, nici nu sunt mulţi: cu puţin efort, intră toţi pe Ghencea.

Şi totuşi, este o mitologie profund eronată. Campania pe care o vedem derulându-se astăzi în Afganistan are o vârstă mult mai fragedă. Mai precis, un an şi patru luni. S-a născut tumultuos, în august 2009. Iar astăzi face primii săi paşi. E drept, cu o oarecare întârziere. La început nesiguri, dar uşor, uşor ei devin tot mai fermi. Totul a început cu radiografia făcută atunci de un general căzut, între timp, în dizgraţie - Stanley McChrystal. El a reuşit resuscitarea unui organism ale cărui instincte rămăseseră anchilozate de mulţi ani într-o cultură operaţională fără nicio şansă de reuşită. Nu a cerut doar mai multe resurse (altminteri eram după 7 ani de subfinanţare cruntă), ci în primul rând a înţeles că este nevoie de o schimbare de weltanschauung, de filosofie. Până atunci, Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) fusese doar proiecţia unui organism dezarticulat, o alăturare sub aceeaşi cupolă instituţională a unor componente care acţionau fiecare în logica sa. Lipsea un „esprit de corps“ care să dea coerenţă şi omogenitate acestei coaliţii expediţionare.

Nu exista un limbaj comun care să ofere înţelegerea fundamentelor contrainsurgenţei: „uneori părea că avem o campanie din ce în ce mai balcanizată, cu state care derulau operaţiuni independente şi izolate, urmărind agende şi obiective diferite. Nu aveam un plan de campanie pentru Afganistan (unul care să aducă împreună comunitatea internaţională, ONU, guvernul şi armata afgană) şi care să creeze o ramă o