Pentru că sunt o fire optimistă, pot doar să sper că 2010 n-a trecut, cu toate greutăţile lui, degeaba. Că am învăţat totuşi, ca societate, ceva din el. Câteva lucruri mi-aş dori să fi învăţat cu precădere din aşa un an.
Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuşi să facă sacrificii, dacă le înţeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu şi coerent ce avem de câştigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanţii noştri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînveţe cum se construieşte şi se transmite un mesaj credibil.
Al doilea ar fi să începem să ne diferenţiem, ca naţiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcţii în jurul căreia să ne adunăm forţele şi valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicaţiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privinţa ultimelor două capitale, sper să fi învăţat că nu ne putem bate joc la nesfârşit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spaţiul Schengen e într-adevăr consecinţa felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuţitul la os. Poate ne vine mintea la cap şi nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preţ.
Un alt lucru care a enervat şi încurcat la maximum afacerile din România, atât pe cele străine, cât şi pe cele autohtone, a fost incredibila inconsecvenţă legislativă. Am avea mare nevoie de un 2011 fără schimbări legislative, un an în care să putem planifica, executa şi duce la bun sfârşit planurile de afaceri, fără să ne trezim la jumătatea drumului în alt peisaj decât cel din care am pornit.
Mi-aş mai dori de la presa românească să fi învăţat de la 2010 că, dacă nu schimbă ceva radical în 2011, mai târziu va fi prea târziu. România nu
