Acestei metode critice, ce refuză încremenirea în favoarea unei deschideri proteice, i se datorează contribuţiile sale fundamentale ce privesc trecutul precomunist al României: în intimitatea secolului XIX sau în compania interbelicilor, Ioana Pârvulescu avansează, cu discreţie, o pedagogie a memoriei, a cărei miză este, pe durată lungă, recuperarea normalităţii, a decenţei şi firescului. Regresiunea temporală, paradoxal, serveşte ca vehicul al călătoriei către un potenţial viitor: excursul său este destinat izolării acelor nuclee de umanitate în jurul cărora să se poată organiza alternativa la prezentul apter, ce impune doar prin vulgaritate şi cenuşiu. Miracolul textelor Ioanei Pârvulescu ţine şi de această natură solar-melancolică a discursului critic. În magazia de obiecte uitate ale trecutului, sensibilitatea ghidată de un gust fără eroare alege acele pagini ce pot fi pretextul unei operaţiuni de elaborată punere în scenă. De la viaţa cotidiană la detaliul de istorie literară, nimic nu este uitat în această campanie de rearticulare a unei identităţi fracturate de istorie. Privirea către deceniile care au fost devine cea care ne ghidează proiectul de viitor.

Cartea întrebărilor se deschide, natural, din acest trunchi intelectual evocat.

Pasionată şi elegantă, suita de false texte epistolare cu adresanţi iluştri oferă ocazia unor glosse în marginea vieţii şi literaturii. Reactivând o formă de comunicare vetustă şi retro, scrisoarea, în plină epocă a site-urilor de socializare şi a mutilării lingvistice, Ioana Pârvulescu se situează, deliberat, nu fără o notă polemică, în contra unei direcţii şi a unui spirit public. „Scrisoarea“ se opune, stilistic şi simbolic, unei dominaţii a efemerului.

Nostalgia Ioanei Pârvulescu ţine şi de această admiraţie faţă de o civilizaţie în economia căreia epistolarul este un reper inconturnabil. Discursul despre v