Timp de două săptămâni Bucureştiul a fost gol-goluţ, exact ca în vremurile în care economia duduia. Cea mai rapidă concluzie, trasă cu obidă de mereu mânioşii moderatori (Dana Grecu mai avea puţin şi îşi pocnea invitaţii care nu reuşeau să descâlcească misterul exodului montan), a fost că românii fug ca să uite de nenorocirile de zi cu zi. Aşa-i. Mai ales că pe pârtie nu e televizor.
Şi totuşi. Chiar dacă dimensiunile crizei şi mai ales efectele ei sunt umflate la comandă de limbile înfierbântate ale ziariştilor-voodoo, cifrele seci vorbesc singure. Nu cele care arată că România e la coada Europei în ce priveşte ieşirea din recesiune, ci acelea care oferă explicaţia de ce mereu aceiaşi oameni procentual extrem de puţini - au bani să-şi facă vacanţele şi alţii, şi ei mereu aceiaşi, trebuie să-şi ia de la gură pentru sarmaua de Crăciun. Aceste cifre se referă la România nemodernizată, ţara în care doar 23% din cele 5 milioane active lucrează la privat, iar restul la stat. Unde, potrivit ultimelor cifre INS, un salariat plăteşte pensia a 1,2 pensionari, cu judeţe în care acest raport este de 1 la 2,7. Ţara care, alături de Albania, se plasează pe ultimele locuri la testele PISA şi pe locul 27 din 27 în UE (conform analizelor OECD), iar faimoşii olimpici, mândria şi argumentul tuturor regimurilor, se află cu mult în urma Rusiei, Ungariei şi Cehiei. Ţara unde 160 de spitale din totalul de 483 consumă 90% din bugetul de 2 milioane alocate spitalelor, iar 90% din aceşti bani se duc pe salarii.
Spre comparaţie, Andaluzia, cu o populaţie de aproximativ 7 milioane de locuitori, are 33 de spitale (dintre care doar 3 de stat), iar în România se fac de 2 ori mai multe operaţii decât în Franţa. Managementul spitalicesc, ca de altfel orice management de stat, a rămas blocat în epoca ceauşistă. Doar un exemplu din multe altele: spitalul din Băicoi (cel cu protestat
