La finele celui de al doilea război mondial, Statele Unite şi Uniunea Sovietică rămăseseră singurele mari puteri globale, capabile să intervină în străinătate şi să-şi impună exigenţele în alte state. Sleite de război, Franţa şi Marea Britanie nu mai puteau fi considerate mari puteri. La conferinţa de la Ialta, în 1945, destinul multor ţări europene a fost pecetluit în mod arbitrar de Roosevelt şi Stalin, care şi-au permis fără jenă să împartă continentul în zone proprii de influenţă.
În urma destrămării Uniunii Sovietice, în 1991, Rusia şi-a pierdut statutul de mare putere. Dar liderii de la Moscova nu au renunţat la reconstituirea imperiului, au pretins cu înverşunare că Federaţia Rusă trebuie să fie respectată în contiunare ca mare putere şi să fie invitată ca participant important la orice întrunire unde se discută probleme de importanţă strategică. Ca să evite un nou Război Rece cu o ţară cu teritoriu vast şi dotată cu arme nucleare, liderii occidentali au arătat bunăvoinţă, au oferit modalităţi de colaborare cu NATO şi UE şi au stabilit relaţii personale cu cei de la Kremlin.
Preşedintele rus Vladimir Putin a întreţinut relaţii deosebit de cordiale cu foştii cancelari germani Helmut Kohl şi Gerhardt Schroeder, cu fostul preşedinte francez Jacques Chirac şi, iniţial, cu preşedintele american George Bush.
Invazia Georgiei de către armata rusă, în august 2008, ca şi nerespectarea angajamentelor făcute de Moscova la încetarea ostilităţilor au provocat consternare, reticenţe şi adversitate în capitalele ţărilor occidentale. Parteneriatele strategice stabilite de statele mari din NATO cu Moscova au fost degradate. Iniţiativele de colaborare politică, economică şi militară au fost sistate. Retorica oficială a redevenit critică faţă de autoritarismul regimului, de corupţia oficială şi de încălcarea drepturilor omului în Rusia. La Washington s-
