Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Diaconescu, senatorul Cătălin Voicu, Adrian Năstase, Ridzi - iată câteva cazuri care comportă o aceeaşi problematică reflectată în două faţete. Pe de o parte, acuzaţiile sunt grave şi, aparent, probate. Pe de altă parte, procesele ori trenează, ori nu încep cu niciun chip. Acest lucru presupune faptul că Justiţia ori funcţionează monofazic ori este obstrucţionată.

Din acest punct, nu se mai poate spune decât că România nu mai este funcţională în virtutea caracterului ei de stat de drept. Legea, în partea ei formală, este laxă, dubitativă sau contradictorie, iar în spiritul ei, la dispoziţia diferitelor interese. Practic, ea nu-şi mai dă măsura decât în cazurile fără miză. Nu ştiu dacă aţi observat cu câtă acribie şi siguranţă se instrumentează furatul unei găini, spartul unui geam sau sustragerea unui capac de canalizare. Însă, dacă zerourile sumelor incluse în această joacă nu mai încap pe un singur rând, deodată, din senin, totul devine extrem de filozofic şi abstract: orice probă, cât de clară ar fi, generează infinite unghiuri de vedere, realităţi din cele mai contradictorii se conjugă armonios şi hoarde întregi de oameni ai legii hrănesc cu aplomb un dosar care creşte şi creşte, până devine ilizibil.

Un lucru e clar: dacă pe ici, pe colo, s-a mai schimbat ceva în România de-a lungul celor 20 de ani scurşi de la Revoluţie, mentalitatea politică raportată la principiul statului de drept a rămas aceeaşi ca-n timpul asesorilor populari. Lupta de clasă continuă, chiar dacă aşa-zisele clase poartă alt nume acum, iar "ideologia" îşi exercită dominaţia utilizând chiar instrumentele care constituie mecanismul societăţii împotriva căreia se perorează. Monstruozitatea derivă din faptul că mentalitatea comunistă, falimentară prin ea însăşi, depăşeşte istoria instalându-se în indivizi care, prin excelenţă, reprezintă "produse" a