Anul 2011 va fi foarte important pentru Biserica Ortodoxă Română. Mai precis, important pentru ambiţiile sale de superputere în societatea românească, oglindite de superproducţia numită Catedrala Mântuirii Neamului. Ambiţii care, aşa cum sunt ele gestionate, nu se prezintă şi ca total legitime în raport cu misiunea pe care eu, personal, înţeleg că ar trebui să şi-o asume o instituţie de o asemenea anvergură. Tocmai de aceea, în paralel cu intrarea în linie şi mai dreaptă a acestui proiect, preconizez că 2011 va marca şi mai apăsat ruptura instalată deja între mulţi dintre prelaţi şi sufletele credincioşilor pe care îi păstoresc.

Din punctul meu de vedere, Catedrala Mântuirii Neamului rămâne expresia unei defulări megalomane a unor minţi şi sutane care au înghiţit în sec în faţa marilor cuceriri ceauşiste în materie de arhitectonică şi urbanism. Iar acum au toate instrumentele să dea frâu liber imaginaţiei. Dar este şi expresia ambiţiei pur pământene a unora de a rămâne în istorie în calitate de ctitori ai unui monument care va stârni mirarea urmaşilor, va figura în cărţi de istorie, va ilustra, probabil, vederi şi alte suveniruri din gama „This is Romania". Şi aceştia au acum tot ce le trebuie ca să-şi asigure rezonanţă propriilor nume în posteritate, pentru că de stabilit s-a stabilit: catedrala se construieşte, sutele de milioane de euro se vor găsi până la urmă, sprijin politic este, oameni iscusiţi în marketing şi lobby se află în număr mare la vârful Patriarhiei.

Rămân însă întrebări care vor face ca zisa Catedrală a Mântuirii să fie ridicată pe o bază ideatică şi mai şubredă. Ar trebui să fie Catedrala Mântuirii Neamului adevărata prioritate a Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum este definită în poziţiile publice ale reprezentanţilor BOR? A reuşit Biserica imposibilul şi şi-a rezolvat, fără ca noi să ştim, problemele interne, unele grave, altele f