Am o părere pe care va fi greu să mi-o scoată cineva din cap: România n-a prea avut treabă cu criza mondială. România a avut şi are propria ei criză, pe care cea mondială n-a făcut decât să o pună în evidenţă. Indiferent cum mergea economia mondială, România se apropia, în 2008, cu paşi mari de scadenţa tuturor erorilor acumulate în 20 de ani de evoluţie buimacă pe cărările unei economii de piaţă asimilată după ureche şi după interese de grup. România este ca o casă căreia i s-au turnat fundaţiile pe ruina incomplet demolată a economiei socialiste şi care a fost înălţată fără nici un plan conducător, fără calcule ale structurii de rezistenţă şi, mai ales, fără a se şti prea bine la ce va putea fi folosită. Fiecare administraţie a mai înălţat o aripă sau un etaj, în viziunea fantezistă a celui care conducea, temporar lucrările. Haosul din care a rezultat acest turn Babel face imobilul aproape de nelocuit pentru numărul enorm al celor care au primit repartiţie înainte de finalizare şi care nu plăteau nici chirie, nici cheltuieli de întreţinere şi nici serviciile aferente.

Criza românească este una de operare a unei maşinării lipsită de instrucţiuni de folosire şi care trebuie descoperită prin demontări succesive. Nu economia românească a băgat ţara în criză – de bine de rău aceasta continuă să funţioneze, în ciuda tuturor piedicilor care i se pun printr-o legislaţie stufoasă şi inadecvată şi prin reguli lipsite de previzibilitate, ce se schimbă în timpul jocului. Criza românească este în primul rând una administrativă şi de management: mecanismul greoi care ar trebui să asigure funcţionarea societăţii, consumă enorm şi nu produce mai nimic. Este greu de dirijat şi de stăpânit şi se bazează pe reguli valabile doar subansamblelor în parte, nu întregului. De doi ani guvernul Boc încearcă să desluşească principiile de funcţionare şi nu reuşeşte. Pentru ca în puncte c