Trebuie să recunoaştem că am ajuns mari risipitori de speranţe. Contemplăm cu cinism lunga noastră prăbuşire sufletească, fiind perfect conştienţi de răul pe care ni-l pricinuim.
Tânăr sau vârstnic, românul nu mai crede că se va schimba ceva în bine în ţara lui. Cel puţin nu într-un timp rezonabil în raport cu durata propriei vieţi. Dramatic şi dezarmant, totodată. De aici pleacă majoritatea neplăcerilor noastre zilnice.
Resemnarea a blocat evoluţia societăţii româneşti, iar marea provocare a lui 2011 este să ieşim din acest blocaj psihologic. Ce-i drept, cu liderii pe care-i avem azi, în mai toate domeniile, nu-ţi dă mâna să fii optimist.
Ni s-a indus, parcă programatic, sentimentul inferiorităţii faţă de ceilalţi europeni (mai nou şi faţă de bulgari). S-au confecţionat cu grijă „etichete" aplicabile românilor oricând şi fără o minimă cercetare prealabilă - „hoţ", „leneş", „şmecher", „prost educat".
Ne plângem de milă, în talk-show-uri melodramatice, pentru că italienii şi francezii ne aruncă în faţă astfel de cuvinte grele, însă, de multe ori, în cadrul aceloraşi emisiuni, ne comportăm de parcă vrem să le dăm dreptate.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns, se cultivă, în mod parşiv, o stare generală de nelinişte. E suficient să priveşti la televizor jurnalele de ştiri pentru a-ţi da seama de asta.
M-am întrebat adeseori la ce ne foloseşte să auzim „ştiri" despre câte un nefericit care şi-a pus capăt zilelor sau despre familii dispărute în accidente oribile. Imobilismul mental al unor aşa-zişi editori şi şefi de jurnale se descoperă plenar atunci când suspectează publicul de prostie. Nu, publicul nu cere aşa ceva. Publicul din România este avid de informaţie.
Repet: de informaţie, nu de mizerii de presă care frizează patologicul. Fără a suferi de conspiraţionism, ajungi să crezi că ni se răpeşte liniştea cu bună ştiinţă. Poate trebuie
