Conflictul instituţional dintre preşedinte şi Parlament a fost câştigat de şeful statului în 2009, dar această victorie i-a explodat în faţă, în 2010, ca o grenadă defectă. Sistemul nostru constituţional semiprezidenţial este construit de aşa natură încât să nască o competiţie pentru influenţă asupra puterii executive. Asta, pentru că şeful Guvernului nu este el însuşi depozitarul legitimităţii democratice. În sistemele parlamentare clasice, şeful Guvernului şi partidul său câştigă alegerile, deci au legitimitate directă. De aceea, cancelarul german şi premierul britanic îşi pot conduce ţările cu mână de fier atâta vreme cât au majoritate în Parlament. Cei care, pe la noi, cred că într-un sistem parlamentar conduce Parlamentul arată că nu prea au habar despre ce vorbesc: Parlamentul nu conduce, doar votează legi; puterea reală este la premier (cancelar). În sistemele prezidenţiale clasice (gândiţi-vă la SUA), preşedintele are legitimitate directă, deci conduce şi Executivul sau îl domină politic. Problema de concepţie a sistemului nostru este că depozitarul puterii executive (de facto, omul care ia deciziile importante) îşi trage legitimitatea din două surse diferite: preşedintele, care îl numeşte, şi Parlamentul, care îl aprobă. Preşedintele este ales direct, Parlamentul este ales direct, deci cei doi poli au legitimităţi care nu depind una de cealaltă.

Această problemă genetică a sistemului se rezolvă (sau nu se rezolvă) în funcţie de forţa politică a preşedintelui. Dar, într-un fel sau altul, acest defect genetic a ieşit la iveală sub toţi cei trei preşedinţi aleşi democratic (aş propune să nu-l mai numărăm pe Ceauşescu între preşedinţii republicii, pe vremea aia nici România nu era cu adevărat republică şi nici Ceauşescu preşedinte cu adevărat). Ion Iliescu a trebuit să-l debarce violent pe Petre Roman când nu l-a mai ascultat, apoi a convieţuit mârâind