Perioadele de confuzie (politică, socială, culturală etc.), ca şi cea prin care trece România de la Revoluţie încoace, alimentează nu doar resentimentul, ci întreţin şi un cult al resentimentului. Mai exact: atestă resentimentul ca stil de viaţă. Ce este resentimentul?

La modul general vorbind, resentimentul este expresia radicală şi perversă a tot ceea ce emană frustrarea mediocrităţii. În cheie particulară, resentimentul reprezintă "setul de extazuri" aparţinând omului care îşi clădeşte viaţa căţărându-se pe dezastrul celuilalt. Hrănindu-se cu ideea aberantă că toţi oamenii sunt egali, folosind ura de clasă pentru a-şi motiva propriile eşecuri sau propriul analfabetism emoţional şi acuzând orice formă de meritocraţie ca fiind o goană după putere, omul resentimentar urmăreşte două scopuri majore: a) distrugerea oricărei urme de distincţie valorică; b) aruncarea în derizoriu a tot ceea ce exprimă forţa spirituală a discernământului. Altfel spus: omul resentimentar vrea să înece o întreagă lume în mlaştina propriei micimi.

La acest capitol, Brăila oferă un veritabil zăcământ de energii resentimentare. Le întâlnim pe toate planurile de expresie socială. În cultura locală, adăpându-se cu nesaţ din apa stătută a proletcultismului târziu, încruntaţi, intrigaţi, supăraţi, isterici şi anacronici (în sens negativ!), resentimentarii au pus sechestru pe tot ceea ce înseamnă ordonator instituţional de proiecte culturale, deturnând cultura spre un diletantism violent. În plan administrativ, "travestiţi" în funcţionari publici, în consilieri municipali şi judeţeni etc., resentimentarii au procesat o marginalizare distructivă a profesionalismului, lăsând loc unei defulări de proporţii a unui amatorism exercitat prin licitaţii cu dedicaţie, prin spolieri şi prin procese pierdute la comandă. Însă cota cea mai ridicată a resentimentului o găsim, bineînţeles, în