A prins tainele gherghefului la vârsta majoratului şi pentru că atunci iubea deja pictura, a îmbinat-o cu tapiseria, dând viaţă unor creaţii deseori uimitoare pentru privitori.

Mărturiseşte că priveşte mereu partea plină a paharului, încercând să descopere şi să preia doar ce-i mai frumos în oameni, în faptele lor, în lucrurile care o înconjoară. Privindu-i lucrările, e lesne de înţeles că aşa se întâmplă. Linişte, spiritualitate, împlinire, simplitate, adevăr, vis, amintire, le are aproape pe toate, le trăieşte când ţese sau pictează şi le transformă în cele din urmă în nume de botez pentru lucrări aduse pe simezele galeriilor de artă.

A ajuns să îşi „muncească talentul“, cum îi place să denumească fenomenul cu care intra în contact în anii copilăriei, la Liceul de Artă Marin Sorescu, prin profesorii de acolo. „Au făcut un lucru nemaipomenit în ce mă priveşte. De la ei am învăţat că arta este o altă cale de a comunica. De altfel, este şcoala pe care eu o recomand cu drag, pentru că pleci de acolo cu o cultură generală bogată, chiar dacă eşti la un anume profil. Nu este doar o chestiune de ţinut pensula în mână, cum mai spun cei ce se tot întreabă ce-i cu artiştii şi cu arta“, mărturiseşte Ioana.

Cel mai mult timp îl dedică tapiseriei. În urmă cu câţiva ani lua primele lecţii de lucru la războiul de ţesut vertical. Avea 18 ani, iar cea care o învăţa să mânuiască aţele era o vecină de la Cărbuneşti. De atunci îi tot „fură“ timp şi îi acordă multe ore de lucru, căci tehnica e complicată. Dar merită şi simte asta atunci când priveşte o lucrare sau îi ascultă pe oameni vorbind despre creaţiile ei admirativ, când le expune.

Intersectarea cu artele, un privilegiu

În anii liceului participa la expoziţii de grup. Apoi a urmat „Speranţa“, alături de Hermina Dobrică. Cu „Sentimente“ şi cu „Timpul“ s-au p