Haosul şi ezitările ne-au costat când a fost vorba despre spaţiul Schengen, care, dacă nu se va realiza, va fi cel mai mare eşec diplomatic românesc după 1989.
Anul scurs ne-a dat palpitaţiile şi frisonul unui thriller. Până la urmă, cum-necum, a trecut. A fost ca o boală lungă, numai decesul a lipsit ca să confirme proverbul „boală lungă, moarte sigură".
În ianuarie 2010, România încheia o lungă perioadă electorală şi era epuizată în urma socotelilor anapoda ale politicienilor şi, mai ales, a campaniilor lor electorale. Era o ţară uitată de propria sa clasă politică, ignorată, jucată pe mari interese, la un fel de barbut cu istoria - la noroc. Scadenţa a venit. S-a întâmplat în luna mai, 6, când preşedintele Băsescu ne-a dat cu leuca în cap, anunţând cele mai grele măsuri anticriză din Europa. Un sfert tăiat din salariu, pensiile reduse cu 15 la sută. Curtea Constituţională nu a vrut şi s-a ales altă pacoste - TVA crescută peste noapte cu cinci puncte. E ceva. Spania, de pildă, a tăiat numai cu cinci procente salariile din sectorul public. Marea Britanie abia a anunţat o creştere de 2,5% la TVA. Când eşti în Opoziţie, nu ai decât să dai din gură, dar la guvernare calculul cel mai rece trebuie să-şi facă loc. Aventurismul e un risc mult prea mare. Cineva compara România cu un laborator unde autorităţile încearcă pe populaţie măsuri extrem de dure, adevărate teste pentru capacitatea noastră de rezistenţă.
2010 a fost un an crucial pentru istoria recentă, dar şi pentru istoria tranziţiei din România. Întâi, pentru că s-a dus pe apa sâmbetei iluzia creşterii economice fără limite, a prosperităţii care ne aştepta, vezi Doamne, în câţiva ani. Economia duduia, cum zicea cineva, dar noi stăteam de fapt pe o bombă. Dacă ne-am fi uitat mai atent la ce se întâmplă în 2006-2008 în Occident, unde semnele crizei se vedeau şi cu ochiul liber, nu doar cu microscop
