De la anunţul – intrat de acum în folclor – făcut de fostul ministru al Transporturilor din anii ’90, cum că România nu are nevoie de autostrăzi pentru că turiştii străini nu vin pe şosea, ci cu avionul şi până la retragerea preşedintelui actual, de la cabana în care şi-a petrecut Revelionul, spre Capitala unde îl aştepta lucrul la modernizarea statului, pe calea aerului, este o distanţă pe cât de mare, pe atât de sugestivă.

N-am nici un motiv să nu cred că Traian Băsescu, ministrul, chiar credea în ce spunea (deşi ne-am obişnuit cu ideea că de cele mai multe ori una spune şi alta fumează...) şi că acest lucru se baza pe o evaluare simplistă a potenţialului şi perspectivelor ţării. Grav este că altfel de evaluări personalizate afectează – uneori grav – evoluţiile ulterioare. Iată că azi, la 21 de ani de la Revoluţia care a răsturnat un dictator ce considera că românii se plimbă prea mult cu maşina, şi la patru de la aderarea la Uniunea Europeană, România continuă să fie decuplată de la o Europă a accesului rapid şi sigur în orice punct al său. Drumurile europene se termină, practic, la graniţa cu România de unde începe calvarul oricărui automobilist, care constată că de la Nădlac la Bucureşti face cât de la Paris la Nădlac, dar în condiţii incomparabile de siguranţă şi de confort.

Că Băsescu s-a înşelat, acum vreo 13 ani când a emis celebra sa teză e una. În 2005, 2009 şi 2010 nu mai ai, însă, voie să te înşeli asupra importanţei infrastructurii. Şi, totuşi, România a ratat acest interval irosind şansa extraordinară pe care i-o ofereau fondurile europene. Prinsă în cleştele cheltuieilor enorme de administrare a unui aparat birocratic supradimensionat şi ineficient, nu a mai avut de unde să „rupă” sumele necesare completării părţii care îi revenea în aceste investiţii. S-a preferat sistematic varianta dubioasă a unor aranjamente suspecte cu firme de la car