În noaptea dintre ani am fost întrebată, ce altceva decât ce-mi doresc în noul an. “Nimic”, am spus. Răspunsul mi-a fost primit de un zâmbet forţat. Şi am sărit momentul, jenant, de altfel, care a oprit, înainte de a începe, o conversaţie ce avea să se-nvârtă, conjunctural, în jurul cozii. Ajunsă acasă, în liniştea încăperii, întrebarea a început să-mi răsune în minte, tot mai apăsătoare. Simţeam că explodez, dacă nu dădeam un răspuns raţiunii… Căci întrebarea, obsesiv, mi se fixase înlăuntru, iar luntraşul îşi aştepta, hulpav, răspunsul ce-avea să mă poarte în lumea viselor.

Îmi doresc… îmi doresc… îmi doresc să aud mai des cuvântul “mulţumesc”. Ar fi minunat… Cum ar fi să-aducem şi să ni se aducă mulţumiri din suflet, călduroase, drept răsplată pentru munca noastră, pentru compostarea biletului RATB, pentru pâinea ce dă belşugul mesei, sau cum ar fi să mulţumim pentru benzină, cafea sau adidaşi, pentru vacanţe în străinătăţuri sau pentru caii-putere pe care-i priponim în faţa gardului în care-nfigem, mândri, hârtia REZERVAT? Mi-aş dori să nu mai existe bani, de niciun fel, iar singura monedă de schimb să fie mulţumirea. Să mulţumeşti şi să fii mulţumit. Atât.

O, da… Îmi doresc să trăiesc ziua în care vom ajunge să ni se mulţumească atunci când venim la serviciu, să fim primiţi cu braţele deschise şi, răspicat, să auzim de dimineaţă până-n ceas de noapte, ritmic, ca ticăitul unui ceas, sincere mulţumiri. Întregul mecanism, de o simplitate năucitoare, ar uşura, aproape de inexistenţă, sistemul, iar ei, toţi cei ce stau deasupra noastră, ar răsufla uşuraţi, cu capul plecat şi mâinile împreunate, pios, în faţa noastră, întru răsplata muncii.

Plecaţi-vă capul, aşadar! Să nu vă fie teamă să mulţumiţi! Exemplu ne-a dat chiar premierul, când s-a închinat românilor şi le-a mulţumit. “Destinul comun ţine de fiecare dintre noi şi românii au arătat că pot s